C A P I T O L U L XLII.

  Bătrânul se mai duse o dată în târg, înainte de masa de dimineaţă, dar nici de data asta nu-i dădu de urmă lui Tom. Se aşezară la masă, abătuţi şi fără să scoată o vorbă, dar nici nu se atinseră de mâncare. Cafeaua li se răci în ceşti.

  — Ţi-am dat scrisoarea? o întrebă el într-un târziu.

  — Ce scrisoare?

  — Scrisoarea pe care am ridicat-o ieri de la poştă.

  — Nu, nu mi-ai dat nici o scrisoare.

  — Atunci se vede c-am uitat.

  După ce se scotoci prin buzunare, se duse s-o caute pe undeva şi i-o aduse.

  — Ia te uită – spuse ea – e din St. Petersburg, de la soră-mea!

  M-am gândit atunci că nu mi-ar strica să mai fac o plimbare, dar nu era chip să mă mişc. Din fericire, nu apucă să desfacă plicul şi îl şi aruncă, repezindu-se la fereastră; văzuse pe cineva pe drum. M-am repezit şi eu după ea. Şi cine credeţi că era? Chiar Tom Sawyer, întins pe o targă şi însoţit de doctorul ăla bătrân şi de Jim, care era îmbrăcat în rochia de stambă a mătuşii Sally şi cu mâinile legate la spate. Mai era cu ei o mulţime de oameni. Am ascuns scrisoarea unde s-a nimerit şi am luat-o la goană. Tuşa Sally se aruncă asupra lui Tom, bocind:

  — Văleu, e mort, e mort, sunt sigură că e mort!

  Tom îşi întoarse puţin capul şi bolborosi ceva, care dovedea că nu-i în toate minţile.

  — Domnul fie lăudat, trăieşte! Bine că n-a murit! izbucni ea, ridicând braţele spre cer. Apoi îl sărută cu foc şi se repezi spre casă ca să-i pregătească patul, împărţind porunci în dreapta şi-n stânga, negrilor şi tuturor care-i ieşeau în cale. Tii, ce-i mai turuia guriţa! M-am luat după oameni, ca să văd ce-au de gând cu Jim. Doctorul ăl bătrân şi unchiul Silas intrară după Tom în casă. Oamenii erau foarte întărâtaţi şi unii din ei voiau să-l spânzure pe Jim, ca sa dea, cică, o lecţie tuturor negrilor din împrejurimi, să le treacă pofta de a mai evada ca Jim, care băgase-n sperieţi o familie întreagă şi le dăduse atâta de furcă zile şi nopţi în şir. Alţii însă erau de părere ca n-ar avea nici un rost, fiindcă stăpânul negrului va veni negreşit şi-i va pune să plătească. Oamenii se mai potoliră, fiindcă, de! ăi care se grăbesc cel mai mult să spânzure un negru vinovat de cine ştie ce sunt totdeauna cei mai puţin dornici să plătească pentru el după ce şi-au făcut cheful.

  În schimb, îl înjurau pe Jim de mama focului şi-l atingeau din când în când la mir, dar Jim nu scotea o vorbă şi se prefăcea că nu mă cunoaşte, îl duseră în coliba aia, îl îmbrăcară în straiele lui şi-l legară din nou în lanţuri, dar nu de piciorul patului, ci de un piron mare, bătut în podea. Îi puseră cătuşe la mâini şi la picioare şi-i spuseră că până la venirea stăpânului lui n-o să primească decât pâine şi apă, iar dacă stăpânul n-o să vină până la o anumită zi, au să-l scoată la mezat. Apoi oamenii astupară tunelul nostru, zicând că în fiecare noapte doi fermieri înarmaţi cu puşti vor sta de pază lângă colibă, iar ziua va fi legat de uşă un dulău. După ce isprăviră treaba, mai traseră o porţie de înjurături ca de adio. Taman atunci sosi doctorul şi, după ce aruncă o privire în jur, spuse:

  — Nu fiţi prea aspri cu el, fiindcă nu-i un negru rău. Când am ajuns la locul unde l-am găsit pe băiat, mi-am dat seama că fără ajutorul cuiva n-am să pot scoate glonţul, şi nici să-l las pe băiat, ca să mă duc după ajutor, nu puteam, fiindcă starea lui era din ce în ce mai îngrijorătoare. La un moment dat, băiatul începuse chiar să bată câmpii şi nu mă lăsa să mă apropii de el, spunându-mi că mă omoară dacă-i însemn pluta cu cretă, şi tot felul de bazaconii de-astea. Vedeam eu că singur n-am s-o scot la capăt cu el, aşa că-mi trebuia neapărat ajutorul cuiva. În clipa aceea, negrul acesta a ieşit de nu ştiu unde şi mi-a spus că el o să mă ajute. Şi m-a ajutat cât se poate de bine. Îmi închipuiam eu că-i un negru fugar, dar ce era să fac? Trebuia să rămân acolo toată noaptea, până a doua zi. Mare belea pe capul meu! Pe deasupra, în târg aveam doi bolnavi de gripă şi tare-aş fi vrut să dau o fugă să-i văd, dar am rămas, fiindcă mi-era teamă că negrul o s-o şteargă şi pe urmă vina o să cadă asupra mea. N-am avut norocul să ză-resc nici o barcă pe-aproape ca să-i pot face semn. De aceea am fost nevoit să stau acolo până azi-dimineaţă în zori. N-am văzut negru mai devotat şi mai grijuliu ca ăsta. Îşi primejduia libertatea şi pe deasupra era obosit mort, se vedea limpede că muncise din greu în ultima vreme. Vedeţi, de-aia îmi place de el. Un negru ca ăsta merită o mie ele dolari, başca un tratament bun. A făcut tot ce i-am spus şi băiatul a fost la fel de bine îngrijit ca acasă, poate chiar mai bine, fiindcă a avut mai multă linişte. Cum trebuia să am grijă de amândoi, am rămas acolo până azi-dimineaţă în zori, când am văzut o barcă. Din fericire, negrul dormea tun lângă targă, cu capul pe genunchi. Le-am făcut semn oamenilor să se apropie fără zgomot cu barca, iar ei l-au înhăţat şi l-au legat înainte ca el să-şi dea seama ce