i se întâmplă. Nici nu s-a zbătut măcar. Băiatul dormea şi el, aşa că am învelit vâslele în cârpe, ca să nu facă zgomot, şi legând pluta de barcă, am tras-o încetişor până la mal. Negrul a stat liniştit şi n-a scos o vorbă tot timpul. Domnilor, să ştiţi de la mine ca nu-i un negru rău.

  — Da, văd şi eu că s-a purtat bine, doctore – zise ci-neva.

  Ceilalţi se mai muiară şi ei. Îmi venea să-i mulţumesc din inimă doctorului pentru vorbele rostite în apărarea lui Jim, şi mă bucuram că eu, unul, mă aşteptasem la asta din parte-i: din clipa în care-l văzusem, ştiusem că-i un om de treabă şi inimos.

  După ce oamenii se învoiră cu toţii că Jim se purtase foarte bine şi că merita să fie răsplătit pentru asta, făgăduiră să nu-l mai înjure. Apoi ieşiră din colibă, încuindu-l înăuntru. Nădăjduisem c-au să-i scoată o parte din lanţuri, fiindcă tare mai erau grele, şi c-au să-i dea ceva carne şi verdeţuri, pe lângă pâine şi apă. Nici prin gând nu le trecu aşa ceva, dar mi-am zis că-i mai bine să nu m-amestec. Mă gândeam totuşi să-i spun şi tuşii Sally ce povestise doctorul, de îndată ce voi trece hopurile care mă mai aşteptau, adică de îndată ce-i voi lămuri de ce uitasem să-i pomenesc de rana lui Sid, când i-am povestit ce făcusem eu şi cu Sid în noaptea aia blestemată, când am pornit şi noi pe urmele negrului fugar.

  Timp aveam berechet. Tuşa Sally rămase toată ziua şi toată noaptea în odaia bolnavului; de câte ori îl vedeam pe unchiul Silas învârtindu-se pe-acolo, o ştergeam repede.

  A doua zi dimineaţa, auzind că lui Tom îi merge ceva mai bine şi că tuşa Sally se dusese să tragă un pui de somn, m-am strecurat în odaia bolnavului; dacă-l găseam treaz, mă gândeam să ticluiesc împreună cu el o poveste pentru familie. Tom însă dormea, şi încă foarte liniştit. Era palid, nu cu obrajii îmbujoraţi, ca atunci când sosise. M-am aşezat şi-am aşteptat să se trezească. Peste o jumătate de oră, tuşa Sally intră tiptil în odaie: na, iar o scrântisem! Ea îmi făcu semn să stau liniştit şi se aşeză lângă mine, spunându-mi la ureche că acum ne putem bucura, deoarece bolnavul părea să se înzdrăvenească: dormea de atâta vreme şi arăta mult mai bine. Garantat că avea să se scoale întreg la minte!

  Am stat de veghe aşa, până ce deodată Tom începu să se mişte şi, deschizând ochii, ne aruncă o privire cât se poate de la locul ei.

  — Ia te uită – spuse el – sunt acasă! Cum aşa? Unde-i pluta?

  — E la adăpost – i-am spus.

  — Şi Jim?

  — La fel – i-am răspuns, fără prea multă convingere.

  Tom însă nu băgă de seamă.

  — Straşnic! Minunat! Acum suntem cu toţii salvaţi! I-ai povestit mătuşii?

  Era cât pe ce să zic da, însă ea mi-o luă înainte;

  — Ce să-mi povestească, Sid?

  — Păi, cum s-a petrecut toată povestea.

  — Care poveste?

  — Păi, povestea asta, nu-i decât una. E vorba de felul în care eu şi, cu Tom l-am slobozit pe negrul fugar.

  — Dumnezeule! Slobozit pe ne… Ce tot îndrugă băiatul ăsta? Doamne, iar şi-a pierdut minţile!

  — Nu, nu mi-am pierdut minţile! Ştiu eu ce spun. Eu şi cu Tom l-am slobozit. Ne-am pus în cap să-l slobozim, şi-am făcut-o. Şi încă fain de tot.

  Îşi dădu drumul şi ea nu-l mai putu opri; îl lăsă să vorbească, zgâindu-şi ochii la el, iar eu îmi dădui seama că n-are nici un rost să mă bag.

  — Ştii, tuşă, a fost o treabă tare grea. Am muncit săptămâni întregi, noapte de noapte, ceasuri în şir, în vreme ce voi toţi dormeaţi. A trebuit să furăm lumânările, cearşaful, cămaşa, rochia matale, lingurile, blidele, cuţitele, tigaia, piatra de moară, făina şi o sumedenie de alte lucruri. Nici nu-ţi poţi închipui ce greu ne-a fost să meşterim ferăstraiele, penele, inscripţiile şi toate celelalte. Şi nici n-ai idee ce grozav ne-am distrat. A trebuit să desenăm singuri coşciugul şi celelalte poze, să scriem scrisorile ‘nonime ale tâlharilor, să ne suim şi să ne dăm jos pe paratrăsnet, să săpăm tunelul din colibă, să facem scara de frânghie şi s-o vârâm într-o plăcintă, şi p-ormă să trimitem lingurile şi celelalte unelte în buzunarul şorţului matale…

  — Dumnezeule!

  — …şi să umplem coliba cu şobolani, şerpi şi alte jivine, ca să-i ţină de urât lui Jim. Erai cât pe ce să ne strici toate socotelile, oprindu-l atâta vreme pe Tom cu untul în pălărie. Oamenii au dat buzna în colibă înainte de a fi ieşit noi de-acolo, şi-a trebuit s-o tulim repede, şi ei ne-au auzit şi-au pornit pe urmele noastre, iar eu mi-am primit porţia, n-am ce zice. Ne-am ascuns prin tufişuri şi i-am lăsat să treacă, iar când s-au apropiat câinii, au văzut cine suntem şi au şters-o numaidecât, fiindcă n-aveau nimic cu noi. Iar noi ne-am dus cu barca la plută şi-am scăpat, iar Jim şi-a dobândit libertatea. Unde mai pui că toată treaba am făcut-o noi singuri! Ce spui, nu-i grozav, tuşă?

  — De când sunt n-am mai pomenit una ca asta! Va să zică voi, împieliţaţilor, aţi scornit toată dandanaua asta, de ne-aţi scos din minţi şi-aţi băgat groază-n noi? Tare-aş vrea să ţi-o plătesc chiar acum, cu vârf şi îndesat! Când mă gândesc că seară de seară am fost… A, să te faci tu bine, netrebnicule, şi-o să vezi cum mă pun cu sfântu’ Niculaie pe-amândoi!

  Dar Tom era aşa de mândru şi de fericit, că nu se putu stăpâni şi-i dădu zor cu-ale lui, în vreme ce ea tuna şi scuipa foc pe nări, nu alta. Le mergea gura la amândoi, de-ai fi zis că-i un sobor de pisici.

  — Bucură-te acum, cât mai eşti în