— Cu cine? întrebă Tom cu mirare în glas şi încetând să zâmbească.

  — Cum cu cine? Cu negrul ăla fugar. Da’ cu cine cre-deai?

  Tom mă privi lung şi-mi spuse:

  — Tom, da’ nu-mi spuseşi adineauri că Jim e la adăpost? Ce, n-a fugit?

  — El? zise tuşa Sally. Negrul fugar? Fii pe pace. L-au adus înapoi şi l-au vârât din nou în coliba aia, unde-o să stea cu pâine şi apă, ferecat în lanţuri grele, până l-o cere careva sau l-om vinde!

  Tom se ridică în capul oaselor, cu ochii aprinşi şi cu nările umflate, fremătând ca nişte aripioare, şi-mi strigă:

  — N-au nici un drept să-l închidă! Du-te repede, fără zăbavă, şi dă-i drumul! Jim nu-i sclav, e la fel de slobod ca orice făptură de pe faţa pământului!

  — Iar aiurează băiatul…

  — Nu aiurez de loc, tuşă Sally, şi dacă nu se duce nimeni, mă duc eu. De mic îl ştiu pe Jim, şi Tom la fel. Bătrâna domnişoară Watson a murit acum două luni şi-i era ruşine că se gândise să-i vândă în miazăzi. A spus-o chiar ea şi a scris în testament că-l slobozeşte.

  — Atunci de ce naiba mai voiai să-l slobozeşti, dacă era slobod?

  — Auzi întrebare! întrebare de femeie, eh! … Păi, eram dornic de aventură, tuşico, şi-aş fi trecut prin foc şi sânge ca să… Sfinte Sisoe, uite-o pe tuşa Polly!

  Aoleu, chiar ea era! Stătea în prag şi zâmbea fericită, ca un înger îndopat cu plăcinte.

  Tuşa Sally i se aruncă de gât, mai-mai s-o înăbuşe cu îmbrăţişările, şi începu să plângă pe umărul ei. Cât despre mine, mi-am găsit un locşor potrivit sub pat, gândindu-mă că-n curând n-o să se mai poată respira în casa asta. Din când în când, aruncam o privire afară; deodată mătuşa Polly se smulse din braţele mătuşii Sally şi începu să se uite la Tom pe deasupra ochelarilor, ca şi cum ar fi vrut să-l bage-n pământ.

  — Da, da – îi spuse – mai bine ai întoarce capul. Să fiu în locul tău, eu aşa aş face, Tom.

  — Vai de mine – izbucni tuşa Sally – aşa de mult s-a schimbat?! Nu-i Tom, ci Sid. Tom e… Tom e… dar unde-i Tom? Parcă adineauri era aici.

  — Vrei să zici unde-i Huck Finn, de bună seamă. De când îl tot cresc pe derbedeul ăsta de Tom, fii sigură că pot să-l recunosc şi dintr-o mie. Altminteri frumos mi-ar sta! Hei, Huck Finn, ia ieşi de sub patul ăla!

  Ce era să fac? Am ieşit – ce-i drept, cu inima cât un purice. Să fi văzut ce ochi a căscat tuşa Sally! Şi nenea Silas la fel, când i s-a povestit totul. Ai fi zis că-i beat, nu alta. Toată ziua parc-ar fi fost pe altă lume, săracul, iar în seara aceea, la biserică, a ţinut o predică de i s-a dus buhul, fiindcă nici ăl mai înţelept om din lume n-ar fi putut s-o priceapă.

  Mătuşa Polly a lui Tom le povesti tuturor cine şi ce eram eu, şi-a trebuit să le-arăt cum în ziua când doamna Phelps („Spune-mi tuşa Sally, ca mai înainte – mă întrerupse ea – că aşa m-am obişnuit!”) m-a luat drept Tom Sawyer, eram atât de strâns cu uşa, încât n-am avut curajul s-o contrazic, şi-apoi eram sigur că Tom n-o să se supere, ba dimpotrivă, o să-i placă, fiind ceva misterios, ca o aventură. Şi chiar aşa s-a-ntâmplat; când a sosit Tom, s-a dat drept Sid şi m-a ajutat cât a putut ca să ies din încurcătură.

  Mătuşa Polly adeveri spusele lui Tom, că în testamentul ei domnişoara Watson îi dăruise lui Jim libertatea. Va să zică Tom Sawyer se vârâse în atâtea belele ca să slobozească un negru slobod! Abia acum pricepeam de ce, în ciuda creşterii pe care-o primise acasă, se învoise totuşi să mă ajute să slobozesc din robie un negru!

  Mătuşa Polly povesti cum după ce primise scrisoarea mătuşii Sally, din care aflase că Tom şi Sid sosiseră cu bine, îşi spusese:

  — Alta acum! Dar trebuia să m-aştept la una ca asta din parte-i, de vreme ce i-am dat drumul să plece aşa, de capul lui.” Şi iată-mă nevoită să bat tot drumul ăsta de o mie şi o sută de mile, ca să văd ce ispravă a mai făcut derbedeul, mai ales că nu primeam nici un răspuns de la tine.

  — Dar n-am primit nici o scrisoare! se miră mătuşa Sally.

  — Cum aşa? Doar ţi-am scris de două ori! Te-ntrebam ce vrei să spui când zici că Sid e-acolo, la tine!

  — Bine, dar n-am primit nimic, draga mea!

  Atunci mătuşa Polly se-ntoarse încet spre Tom şi se răsti la el:

  — Ascultă, Tom!

  — Ce-i, tuşă? întrebă el cu glas mieros.

  — Obraznicule, adă-ncoa’ scrisorile!

  — Care scrisori?

  — Scrisorile mele. Ah, stai tu, că pun eu mâna pe tine, să vezi ce-o să-ţi…

  — Sunt în cufăr, poftim. Şi-s la fel cum erau când le-am luat de la poştă, nu m-am uitat în ele, nici nu le-am atins.

  Dar ştiam c-au să se încurce socotelile şi p-ormă mă gândeam că nu te grăbeşti şi…

  — Ei, fir-ai tu să fii, ne socotim noi, lasă… Am mai trimis o scrisoare, în care te înştiinţam că sosesc. Te pomeneşti că şi pe aia…

  — Nu, aia a sosit ieri şi n-am citit-o încă, dar o am aici, nu s-a pierdut – zise tuşa Sally.

  Aş fi pus rămăşag pe doi dolari că n-o are, dar mi-am zis că-i mai sănătos să tac, aşa că n-am scos o vorbă.

  N-A MAI RĂMAS NIMIC DE SCRIS.

  De îndată ce-am rămas cu Tom între patru ochi, l-am întrebat ce avusese de gând după