9 şi-a pierdut însă cu totul minţile. Tot ce mai vrea este să-şi înfigă antena validă în orbita oculară a trădătoarei.

9 îşi ratează cu puţin ţinta. 103 vrea să tragă cu acid şi, îndreptându-şi abdomenul, trimite o picătură corozivă ce se pierde pe reverul pantalonului unui poştaş.

9 trage la rândul ei. Acum, punga cu venin a lui 103 e goală. Furnica aţâţătoare e convinsă că a sosit momentul să-i dea lovitura de graţie, dar luptătoarea nu a ajuns încă la capătul resurselor. Cu mandibulele desfăcute, ea se năpusteşte şi îi prinde laba mijlocie stângă, răsucindu-i-o din faţă spre spate.

9 procedează la fel cu laba posterioară dreaptă a lui 103. Acum, e de văzut care îi va smulge prima membrul celeilalte.

103 îşi aminteşte una dintre lecţiile de luptă.

Dacă ataci de cinci ori la rând în acelaşi fel, adversarul va para al şaselea asalt la fel ca pe primele cinci. Iar atunci nu-ţi va fi deloc greu să-l iei prin surprindere.

De cinci ori, 103 o loveşte pe 9 peste gură cu vârful antenei, încât nu îi mai rămâne decât să profite de poziţia repliată a mandibulelor celeilalte ca să o apuce de gât. Apoi, cu o mişcare scurtă, o decapitează.

Capul lui 9 se rostogoleşte pe caldarâmul unsuros.

Ţeasta se opreşte. 103 se apropie şi o contemplă. Antenele biruite se agită. La furnici, părţile corpului îşi păstrează o anumită autonomie chiar şi după moarte.

Te înşeli, 103, spune capul lui 9.

Luptătoarei i se pare că a mai trăit o dată scena de acum, în care un craniu vrea să-şi transmită ultimul mesaj. Dar ea nu s-a petrecut aici, şi era vorba de un cu totul alt mesaj. Episodul avusese loc în depozitul de gunoaie de la Bel-o-kan, iar cele spuse atunci de rebela respectivă îi schimbaseră cu desăvârşire cursul existenţei.

Antenele cadavrului lui 9 se mişcă din nou.

Te înşeli, 103. Tu crezi că poţi cruţa pe toată lumea, dar asta-i imposibil. Trebuie să-ţi alegi tabăra. Eşti ori de partea Degetelor, ori de cea a furnicilor. Nu poţi scăpa de violenţă cu ajutorul principiilor nobile. De violenţă nu poţi scăpa decât tot prin violenţă. Acum ai învins fiindcă ai fost mai tare ca mine. Bravo. Dar îţi dau un sfat: ai grijă să fii totdeauna la fel, fiindcă dacă vei avea un singur moment de slăbiciune, nici unul din frumoasele tale principii abstracte nu te va putea salva.

23 se apropie şi trage un şut în capul acela mult prea vorbăreţ. Apoi o felicită pe luptătoare şi îi înmânează coconul.

Acum, ştii ce îţi rămâne de făcut.

103 ştie.

Şi tu?

23 nu îi răspunde pe dată, iar când o face, se arată evazivă. Furnica susţine, că este slujitoarea divinităţilor degetale şi crede că, atunci când va fi nevoie, Degetele îi vor arăta ce trebuie să facă. Între timp, are de gând să umble prin lumea aceasta de dincolo de lume.

103 îi urează noroc. Apoi, soldatul se urcă pe "Marele Corn" şi se branşează la antenele celuilalt. Scarabeul face să-i culiseze elitrele şi îşi desface lungile aripi brune. Contact. Velele nervurate brăzdează aerul poluat din ţinutul Degetelor. 103 decolează şi se năpusteşte spre creasta primului cuib degetal din faţa ei.

165. MAESTRUL SPIRIDUŞILOR

Se făcuse dimineaţă, dar Laetitia Wells şi Jacques Méliès continuau să asculte, cu sufletul la gură, povestea extraordinară pe care le-o spunea Juliette Ramirez.

Aflaseră că bărbatul cu aspect de Moş Crăciun la pensie era soţul ei, Arthur Ramirez. Mai aflară că îşi descoperise încă din copilărie pasiunea de-a construi tot felul de lucruri: făcea jucării, avioane, maşini, corăbii, pe care le conducea de la distanţă cu ajutorul unei telecomenzi. Tot soiul de obiecte şi de roboţi se supuneau comenzilor sale. Din această pricină, prietenii îl numiseră "maestrul spiriduşilor".

― Toţi avem un dar pe care e de-ajuns să ni-l cultivăm. De exemplu, eu am o prietenă care este o artistă în privinţa broderiei. Tapiseriile ei sunt...

Ascultătorii săi nu se sinchiseau însă deloc de minunăţiile realizate prin broderia în cruciuliţe, aşa încât doamna Ramirez continuă:

― Arthur a înţeles că, dacă era să aducă omenirii o contribuţie, oricât de neînsemnată ar fi fost ea, asta se va datora exclusiv îndemânării cu care manevra telecomenzile.

S-a orientat fireşte spre automatică şi şi-a luat cu strălucire diploma de inginer. A inventat schimbătorul automat de cauciucuri sparte, walkman-ul care se poate grefa în interiorul capului, ba chiar şi un aparat teleghidat care te scarpină pe spate.

În timpul ultimului război, a pus la punct "lupii de oţel". Roboţii aceia cu patru labe erau cu certitudine mult mai stabili decât androginii cu două picioare. Pe deasupra, erau dotaţi cu două camere în spectrul infraroşu, cu ajutorul cărora se putea ţinti în întuneric, cu două mitraliere aflate la nivelul nărilor şi cu un tun scurt de calibrul 35 mm, amplasat în gură. "Lupii de otel" atacau noaptea, teleghidaţi de nişte soldaţi aflaţi la adăpost, la peste cincizeci de kilometri distantă. Roboţii aceştia s-au dovedit atât de eficienţi, încât nici unul dintre adversari nu a mai supravieţuit ca să le semnaleze prezenţa!

S-a întâmplat, totuşi, că într-o bună zi, Arthur a vizionat nişte pelicule ultrasecrete despre pagubele provocate de "lupii de otel" creaţi de el. Soldaţii însărcinaţi cu dirijarea lor fuseseră cuprinşi de înflăcărare şi, la fel ca într-un joc pe video, masacraseră tot ce mişca pe ecranele lor de control.

Dezgustat, Arthur s-a pensionat anticipat şi şi-a deschis un magazin de jucării. De-atunci, el şi-a pus talentul exclusiv în slujba copiilor. Adulţii erau prea iresponsabili pentru a le mai da pe mână descoperirile sale.

Atunci o întâlnise pe Juliette, care era funcţionară la poştă. Ea îi aducea corespondenţa, mandatele, cărţile poştale, scrisorile recomandate. Între ei s-a născut pe loc o dragoste la prima vedere. S-au căsătorit şi au trăit fericiţi în casa de pe strada Phoenix, până în ziua în care s-a petrecut accidentul. Aşa numea ea evenimentul respectiv: "accidentul".

În timp ce distribuia corespondenta, la fel ca în fiecare zi, un câine a sărit la ea, a apucat tolba cu dinţii şi a muşcat-o din toate puterile,