ceea ce-a mai rămas din şosea. Cu un zornăit asurzitor, se dă peste cap şi e înghiţit de mlaştină. Tunul său rămâne aţintit în sus, asemenea catargului unui vapor torpilat.

– Uite cum se duce şi restul aurului! se tânguie Comisarul. Îşi smulge din cap căciula de blană şi-o calcă în picioare cu sălbăticie, de parcă totul ar fi doar din vina ei.

Ne opintim nebuneşte prin mocirlă până la Panther şi până la T-34 - cel care a mai rămas. Ambele sunt înţepenite între două stânci uriaşe. Le ocolim, deznădăjduiţi, pentru a constata cât au avut de suferit. Paguba e catastrofală. Şenilele tancului T-34 au fost smulse şi zac risipite în bucăţi pe rămăşiţele străzii. Rotilele Pantherului au fost aruncate din locaşuri şi câteva amortizoare au fost zdrobite.

Mă caţăr pe turelă pentru a cerceta tunul. Acesta pare că a scăpat nevătămat.

– Mai pot fi reparate ţucalele astea două? întreabă Comisarul, cu o figură resemnată. Fără ele n-avem nici o şansă!

– Şi cum crezi tu că se descurcă pedestraşii? face Porta, ţâfnos. Ăia n-au în ce să-şi deplaseze fundurile!

– Nici ei n-o scot la capăt, răspunde pesimist Comisarul. Mărşăluiesc până cad cu nasul în pământ.

– Ei bine, atunci n-are rost să mai discutăm, aşa-i? spune Porta, scoţându-şi haina de blană îmbibată cu noroi. O să uit şi eu o dată că-s şofer. Haideţi să scoatem buteliile de gaz ca să putem începe să sudăm. Nevoia le-nvaţă pe fecioarele timide să se reguleze! Ne trebuie o companie întreagă de mecanici pentru a pune pe picioare râşniţele astea două.

Timp de două zile lucrăm într-un ritm drăcesc, dar în cele din urmă vehiculele sunt gata de drum! Porta îşi şterge mâinile cu o cârpă şi priveşte amărât către pământul fărâmiţat şi nămolos în care zace îngropat tot aurul.

– Cel puţin acum ştiu ce va să zică aia pungă de nămol! spune el, azvârlind cârpa resemnat.

Micuţul e de neconsolat. Se plimbă tot timpul, înfigând o vergea lungă în pământ în speranţa că va da peste aur. Refuză pur şi simplu să creadă că e dispărut pentru vecie.

– Crezi c-am putea meşteri un excavator? se interesează Porta, privindu-l pe Comisar. Putem să răscolim pădurea ăia şi să ne aflăm aurul din nou?

– Nici o şansă, spune "Curvarul". În Siberia am văzut odată dispărând un oraş întreg. Au săpat trei luni de zile cu o armată de excavatoare şi n-au găsit nici măcar o cărămidă. Diavolul înghiţise totul fără urmă.

– Nu cred! se răsteşte Porta, cu năduf. Smulge un târnăcop de pe T-34. Începe să-l înfigă cu sete în crusta întărită de noroi. Ia gândiţi-vă la fleţii care au răscolit toată Alaska şi jumătate din Canada în nădejdea că vor aduna o mână de praf de aur. Şi bufonii ăia habar n-aveau dacă o să găsească ceva acolo unde sapă. Măcar noi ştim că aici zace o bucată straşnică din metalul cu pricina. Haide, băieţi! Puneţi mâna pe cazma sau pe lopată. Nu-i aşa că vreţi în Suedia, să pescuiţi somon? E mai nostim decât să fii soldat neamţ la vreme, de război.

– Ai nimerit-o, ţipă Micuţul, înhăţând o cazma. Când o să afle mafioţii de aurul nostru, o să dea cu toţii năvală încoace. Şi-or să sape până şi ticăloşii ăia încărunţiţi, chiar dacă a trecut multă vreme de când nu şi-au mai folosit mâinile.

– O să le rămână în gât "spaghetti carbonara" a lor! glumeşte Gregor, apucându-se de săpat.

– Ia tăceţi o clipă, oftează Comisarul, odihnindu-şi bărbia în palme. Trebuie să gândesc!

– Vezi să nu-ţi ia prea mult, îl povăţuieşte Micuţul. Poate fi periculos să judeci prea mult! Când am fost la psihopaţii militari, mi-au spus că nu trebuie să gândesc. De-atunci n-am mai făcut-o, şi-mi convine de minune.

– Nu cred că ne-am putea eventual recupera aurul decât cu vreo zece instalaţii de dragare, spune Comisarul, a cărui voce pare să vină din fundul unui cazan de tablă.

– Nici vorbă să aducem încoace aşa ceva, protestează Porta. Alea-s nişte chestii care plutesc pe apă.

– Ai dreptate, răspunde Comisarul. (E atât de deprimat încât arată ca un oraş îndoliat.) Aşa că luaţi-vă gândul de la aur. L-am pierdut pentru totdeauna.

– Am eu un plan! zbiară "Degerilă", cu un zâmbet înflorindu-i pe faţă.

– Dumnezeu şi Diavolul aibă-ne în paza lor! exclamă "Curvarul", făcând un gest de disperare.

– Am putea fora după aur, aşa cum se forează după petrol, continuă "Degerilă". Ştiu eu pe unul care ne poate face rost de-o sondă!

– Idiotule! şuieră Comisarul. De ce nu cu un tirbuşon? O vreme stăm amărâţi şi ne holbăm la marea de nămol uscat care ne-a înghiţit aurul ce urma să ne transforme în buni social-democraţi suedezi.

– Vă daţi seama ce-o să păţim dacă pun mâna pe noi, fie şi fără aur? lansează Gregor ideea. Nu cred c-ar fi prea plăcut!

– Ne-ar potcovi cu tot soiul de acuzaţii urâte. Nici n-o să le putem ţine socoteala, spune Porta, important. Pentru început, Înaltă Trădare, sau cum s-o mai chema când nu-ţi iubeşti îndeajuns Vaterlandul! Asta te costă de cinşpe ori închisoarea pe viaţă, ceea ce-nseamnă o veşnicie! Faptul c-am pierdut aurul pe care l-am subtilizat n-o să aibă nici o importanţă.

– Nici măcar n-or să creadă că mocirla aia blestemată a înghiţit aurul, spune "Degerilă" cu figura unui condamnat la moarte. Or să ne tortureze până ce n-or să mai aibă ce tortura.

– Asupra unui lucru trebuie să fim înţeleşi, spune Comisarul, sumbru ca o zi mohorâtă de vară. Ne ţinem gura şi dăm uitării tot ce are legătură cu aurul. Dacă îi apucă cea mai vagă bănuială cum că noi am fi autorii furtului, am fi vânaţi de toată şleahta. Şi n-o să se lase. OGPU-ul, Gestapoul, CIA, Scotland Yardul, poliţia galbenă, până şi ultimul membru al Serviciilor Secrete Sovietice, cu toţii or să ne urmărească.

– Şi tinerii cercetaşi, nu? întreabă Micuţul. Ştiu eu pe unul! Două zile mai târziu ne oprim la o intersecţie unde se află un ciorchine întreg de indicatoare pentru toate direcţiile.

Porta şade pe placa frontală a Pantherului, mestecând un cârnat şi clătind cu vodcă fiecare îmbucătură.

– Şi ce-i de făcut? spune el, privindu-l pe Comisar, care atârnă prin turela tancului, arătând ca vai de lume. Tot mai vrei să te-ntorci cu