După ce a rostit măria sa aceste vorbe, a rămas visînd îndelungă vreme cu fruntea plecată în palme şi cu coatele pe genunchi şi a oftat, cugetînd la toate cîte se petrecuseră în acea zi ca într-un spulber de furtună.

— Părinte Amfilohie, a vorbit măria sa într-un tîrziu, după ce s-a trezit c-un suspin din gînduri; să dai vestire curţii şi Ţării că mîni e zi de post şi de rugăciune pentru morţii noştri.

A doua zi, în ceasul cel dintîi, a prins a ninge domol. Peste noapte se înseninase cerul şi amorţise pămîntul de îngheţ uşor; după asta veniseră, cu vîntul răsăritean, alţi nouri cu fulgi. Abia acuma, ca după o silinţă grea a stihiilor, năştea începutul adevărat de iarnă.

Călare pe Vizir, şi împresurat de curteni, măria sa a făcut în pas ocolul bătăliei; apoi s-a oprit în locul unde morţii Moldovei fuseseră adunaţi. Se oprea ici-colo căutînd cu privirile, pînă ce deodată a simţit la harmăsarul său, încăpestrit cu surguci si fuior de barbă, o nelinişte. Vizir a ferit în laturi, forăind. Măria sa a descălecat şi a cunoscut la cîţiva paşi pe comişii săi, şi mai încolo pe bătrînul Căliman starostele. Lepădînd frîul, a trecut spre altarul ce se ridicase sub cerul liber şi sub ninsoare şi a îngenunchiat. S-au supus în genunchi steagurile de răzăşi, curtenii şi toată suflarea cîtă era de faţă, iar vlădica Tarasie a început a ceti între clericii săi, sub prapori, stîlpu morţilor.

Din îngenuncherea sa, Voievodul ridica în răstimpuri privirile, chemat de acea tăcere îngheţată a oştenilor săi. Stăteau cu faţa spre cer, înseninaţi de alinarea din urmă şi luminăţia sa îşi simţea inima înegurată de jale. După ce s-au cetit stîlpii şi preoţii cu psalţii au cîntat cu frumoase glasuri veşnica-pomenire a căzuţilor, Domnul nu şi-a putut stăpîni tulburarea şi a rupt din sufletul său aceste vorbe în auzul celor din juru-i:

— Cînd răsare soarele avem să ne aducem aminte de ei. Şi avem să-i jelim deasemeni cînd soarele asfinţeşte. Şi cînd ne vom trezi la bătaia miezului nopţii, avem să-i simţim în jurul nostru şi ne vom afla nemîngîiaţi de pieirea lor.

După ce a tăcut măria sa, a sunat vîntul mai cu tărie în mlaştini şi păduri şi au plutit din ceea parte de ape pînă la auzul măriei sale bocete ale muierilor, care se şi înfăţişaseră să-şi petreacă morţii.

*

În aceeaşi zi, la ceasul amiezii, domnia sa postelnicul Ştefan Meşter a purces din porunca Voievodului cătră Neamţu şi Suceava. La Cetatea Neamţului se aflau ocrotite Doamna şi Domniţa Radului-Vodă; iar la Cetatea Sucevii aştepta vestea izbîndei împărătiţa Maria Comneanca Cu slujitorii domneşti ce-i făceau alai şi cu slujitorul său Gore Doda, postelnicul a străbătut repede calea. A doua zi dimineaţă s-a abătut din drum, după făgăduinţa dată unor prietini, şi a intrat la curtea Jderilor devale la Timiş.

Cum s-a arătat domnia sa la poartă, jupîneasa Ilisafta l-a văzut din cămara sa. Trăgîndu-şi repede pe mînici scurteica de vulpe a ieşit cu grabă mare în pridvor, strigînd cu glasu-i frumos cătră oaspete:

— Lume nouă, cu iarnă nouă! Bine ne-ai sosit, jupîne postelnice!

— Bine te-am găsit, dragă jupîneasă Ilisaftă... a răspuns boierul muntean.

— Apoi aşteptam oameni şi veşti de la bătălie, cinstite postelnice, a strigat cu hărnicie jupîneasa Ilisafta, pe cînd postelnicul descăleca. Pofteşte înlăuntru şi ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. Se aude că măria sa a avut mare izbîndă asupra păgînilor. Mulţămesc lui Dumnezeu şi Maicii prea curate. Stăi colea în scaunul ista larg, jupîne postelnice Ştefane, şi-mi spune te rog. Spune-mi vesti bune de la toţi ai noştri. Nici o clipă să nu întîrzii şi să-mi spui toate. Dar să-mi spui întîi dacă nu ţi-i foame. Eu numai am spus vorba, iar nana Chira s-a gîndit mai înainte decît mine şi a aduce numaidecît toate cîte îi fac trebuinţă unui călător, flămînd; şi n-a uita nici pe slujitorii domniei tale. Vai, jupîne postelnice Ştefane, dacă ai şti ce năcaz am cu acel Hrana-Beg pe care nu ştiu de ce mi l-a trimes pe cap măria sa. Adevărat că-i robul lui Ionuţ, dar de ce să mi-l deie mie pe samă? Nu-i place nimica. Îi trimet carne de porc, — nu! că el carne de porc nu mînîncă. Îi trimet carne de viţel, ori de pasere, — strîmbă din nas. Îi fac scrob cu unt: nici asta nu-i place. Dar crezi domnia ta că de plăcinte s-atinge? Da' de unde! Şi-n loc de unt, lui să-i dai numai seu de oaie! Doamne Maica Domnului! Asemenea pacoste îmi trebuie mie? Şi nu pricepe boabă din ce spunem noi; nici noi nu ştim ce bolboroseşte el. Altfel, ce să zic? E om ca şi noi şi nu-i bărbat urît. Spune-mi numaidecît, jupîne postelnice, ce fac ai noştri. Şi dacă te-ntorci la tabără, să nu cumva să uiţi a-i hotărî din partea mea comisului Manole, că de-acuma toate s-au isprăvit, şi-i caut noră. Dacă nu-l aşezăm pe Ionuţ, nu mai are din partea mea stare de linişte şi pace...

Băgînd de samă în acea clipă ochii postelnicului şi zîmbetul său pierit, jupîneasa Ilisafta s-a oprit.

—- Dragă jupîneasă Ilisaftă, a rostit cu glas blînd postelnicul, prietinul nostru comisul Manole şi-a găsit liniştea şi pacea.

Obrazul comisoaiei s-a albit de năvala sîngelui la inimă; i-au crescut ochii: