Pe loc s-a cunoscut care-i înţelepciunea şi cumpăna acelei bătălii. Şi măria sa a repezit alte porunci.

Atunci s-a mişcat comisul Manoie cu cele şaisprezece steaguri. Fruntea urdiei se îmbulzea în mlaştină, cercînd să treacă dincolo, la lărgime. Nu putea trece ş-o călcau din urmă alţii care se repezeau cu nerăbdare aprigă. Prin dimineaţa nedesluşită două tovărăşii de steaguri au pălit mai la vale sila ismailitenilor, din două laturi. Din laturea stînga a apei Bîrladului, de cătră Bobriac, au pălit Jder şi Nicoară Păr-Negru. În acelaşi timp de pe Chiţoc au intrat în cealaltă coastă a urdiei Manole bătrînul şi comisul Simion. Aşa de tari au fost aceste lovituri şi atît de neînduplecate, cu mare pieire şi jertfă din partea răzăşimii, încît trupul balaurului a fost curmat în două. Jder şi Nicoară au prins a bate şi a mîna înapoi coada, prăvălind-o spre căruţele şi saivanele hadîmbului, iar Manole Păr-Negru şi Simion Păr-Negru, împingînd bătaia în răspăr, au pripit acea înfricoşătoare izbîndă a lui Ştefan-Vodă, care s-a vestit îndată cu faimă în lume şi s-a pomenit în veac. La loviturile de berbece ale steagurilor comisului celui bătrîn, ieşeau şi într-o parte şi în alte viermete de oameni negri, în care spaima izbucnise ca pulberea de puşcă. Osmanlîii au pornit în risipă mînaţi de biciul de foc al acelui arhanghel înfricoşat, care vine îndată asupra oamenilor după descumpănirea minţii.

O clipă s-a arătat lumină asupra învălmăşelii. Atunci cînd s-a arătat acea rază de soare, au căzut unul lîngă altul, cu arma în mînă, străpunşi de multe suliţi, Simion Jder şi părintele său Manole Păr-Negru. Tot atunci cei dintîi fugari ismailiteni au năboit prin văile de sub Bobriac şi pe sub dealul lui Mirenilă, iar gloatele s-au îndemnat asupra lor, stupind în palme şi pregătindu-şi topoarele şi coasele. Unii întrebuinţau îmblăciul, pălind pe fugari din goană după cap. S-a înşirat urdia la mari depărtări, prigonită astfel de pămînteni. În vremea asta curtenii şi răzăşii au pisat pe cei din mlaştină pînă ce li s-au trudit braţele. Măria sa a trimes steaguri proaspete cătră vremea amiezii ca să împresure şi să ia în stăpînire ce mai rămînea. Jder şi Nicoară au muşcat şi au hărţuit o poştă pe hadîmb cu curtea lui; apoi au oprit şi au poruncit răzăşilor să descalece şi să caute în desagi pită şi brînză, ca unii ce se osteniseră şi flămînziseră cu folos.

După ceasul al cincilea, au fîlfîit perdelele ceţii şi au prins a fi mînate de un vînt din răsărit. Se părea că acel vînt le învăluie în sus, amestecîndu-le cu nourii coborîţi. Spuneau bătrînii că niciodată nu s-ar fi văzut astfel amestecate cetele de jos cu nourii de sus, şi a binevoit Domnul Dumnezeu să fie asta tocmai în acel răstimp de greu cumpăt. Se vedea împrejurimea umplută de spaimele morţii şi risipiri, puştile intrate ca în sorb, cu vitele şi omenirea care le slujeau, cai şi călăreţi căzuţi cît n-ar fi fost chip să-i numeri. Cît vedeau ochii în josul mlaştinei şi apei, se afla lume şi dobitoc măcinat în vărtejul urgiei şi risipit grămezi ca de o mînie sfîntă. Zdrobirea aceea a balaurului se încreţea încă de zvîrcoliri şi tresărea de gemete. Pe sub nouri au trecut două învăluiri de corbi.

Atunci s-a arătat pe un pripor măria sa Ştefan călare, sub prapor, privind. Veneau vestitori, descălecau, se închinau şi-i aduceau ştirile. În jurul măriei sale se aflau stînd cu încremenire şi cu inimile îngheţate unii dintre boieri. Măria sa a aflat nu tîrzie vreme de pieirea unora dintre slujitorii săi iubiţi şi a poruncit să fie aleşi din nomoluri. Mai cu samă dorea să se aleagă comişii: bătrînul şi tînărul. Locul unde căzuseră ei şi cei care luptaseră împreună cu dînşii se cunoştea, subt un val mort de pedestrime a ismailitenilor.

— Acolo sînt şi să-i scoateţi, a poruncit măria sa înălţînd privirile spre nouri. Apoi a adăogit cu un suspin, mai mult cătră sine: Acolo s-au trudit secerătorii din Apocalipsis.

Curtenii şi răzăşimile s-au muncit toată după-amiaza ca să aleagă pe creştini, pe cînd alte steaguri ale măriei sale, cu gloatele ce se aţineau pe drumurile văilor, spîrcuiau pe fugarii lui Soliman-Beg. Unele bulucuri au fost tăiate de pămînteni tocmai la apa Smilei, în ziua a treia după război.

Voievodul a poruncit slujbe la bisericile tîrgului şi însuşi măria sa a intrat în paraclis, stînd îngenunchiat îndelungată vreme, ca şi cum şi-ar fi uitat trupul său acolo, înălţîndu-se numai cu sufletul la Izvorul tuturor nădejdilor. Cînd s-a trezit, înegura sara cu cele dintîi ceasuri de alinare după biruinţă. De pretutindeni îi veneau veşti bune de topirea năvălitorilor osmanlîi, amestecaţi cu zăpezile vremelnice ale acelei ierni şi căzuţi în puhoiul care curgea la rîpă. În chilia arhimandritului, luminăţia sa a rostit vorbe ce urmau a fi însemnate pe cartea domnească, vestind domnilor şi crailor fapta de la Vaslui. La tălmăcirea acestei cărţi a fost apoi meşter cu mare osîrdie părintele Geronimo dominicanul.

 Cuprinsul cărţii domneşti a fost acesta:

«Noi Ştefan-Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, ne închinăm cu prietinie domniilor voastre tuturor cărora vă scriem: şi vă dorim tot binele. Domniile voastre cunoaşteţi că Împăratul cel necredincios al turcilor a fost şi este prigonitorul creştinătăţii şi zilnic cugetă cum ar putea supune şi zdrobi pe creştini. Vă facem cunoscut că pe la Boboteaza trecută a intrat de la împărăţia Ismailiteanului în ţara noastră şi asupra domniei noastre mare oaste, în număr de o sută douăzeci de mii de oameni, avînd căpitan de frunte pe Soliman-Paşa Begler-begul; împreună cu dînsul avînd pe toţi curtenii Păgînului şi seminţiile din Rumelia şi pe Voievodul Ţării Româneşti cu oastea.

Auzind şi văzînd noi asta, am luat în mînă sabia şi, cu ajutorul Dumnezeului nostru atotputernic, am ieşit împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut subt ascuţişul săbiei; pentru care lucru dăm laudă lui Dumnezeu.

Aflînd de asta, Împăratul păgîn va pofti să-şi răscumpere