sabia goală. Iar starostele Nechifor, ca un bătrîn mai cuminte ce se afla, l-a sprijinit numaidecît cu suliţi lungi de carpăn cu bold de fier. Cu acele suliţi, atît bătrînul cît şi Samoilă şi Onofrei, feciorii starostelui, cînd s-au repezit cu caii, au împuns ca în frigare cîte doi şi cîte trei din călăreţii ismailiteni. Abia atuncea, lepădînd suliţile, Căliman bătrînul împreună cu Strîmbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră au apucat în mîni toporaşele cu coadă lungă pe care le aveau atîrnate la oblîncuri. Îndată s-a limpezit împrejurimea în locul unde se afla Alexandru-Vodă.

Cristea Păr-Negru a trecut înainte; toţi răzăşii săi şi-au scînteiat săbiile şi au început a bate. Dar abia atunci a năvălit în acel loc grosul acelor pilcuri de călăreţi osmanlîi. Cu aşa putere au venit, strînşi în rînduri dese şi cu suliţile între capetele cailor, încît răzăşii lui Cristea au fost străpunşi şi împărţiţi. În avîntul lor ismailitenii au trecut pînă la Alexandru-Vodă, fără a-l cunoaşte. Atunci au ieşit unii din răzăşi cu suliţile, iar starostele Neehifor şi feciorii săi cu topoarele, ca să apere fiinţa scumpă a coconului domnesc. Pînă atuncea nimene nu se gîndise că unui cocon domnesc i se poate întîmpla asemenea poznă. Atuncea au văzut; şi unii dintre dînşii s-au înfricoşat, căci dacă pică Alexăndrel-Vodă, pică din umăr un braţ al lui Ştofan-Vodă.

— Ptiu, drace! s-a mirat starostele. Daţi cu tărie, feciorilor.

Onofrei şi Samoilă dădeau cu tărie, ca şi părintele lor. Într-o clipă de răgaz, ca să le fie mai îndămînă, s-au pedestrit şi au făcut scut de trupuri măriei sale.

Atuncea a mai rostit cîteva cuvinte obişnuite ale sale Căliman bătrînul:

— Oameni buni, mare poznă!

N-a mai auzit decît Onofrei şi a întors capul, mirat că acele vorbe nu sînt rostite în rînduiala lor. Bătrînul căzuse cu Samoilă Strîmbă-Lemne alături. Erau sîngeraţi şi amestecaţi cu mîzga. Chiar în acel răstimp a stat o clipă harţul, parcă s-ar fi cumpănit, şi a sosit dintr-o lăture, cu mare putere, Calistrat Mînzatu cu steagul său, dînd spaimă unora şi nădejde altora. Cum au lovit, călăreţii lui Mînzatu au şi lunecat înainte, luînd după ei pe navrapi, pe spahii şi pe delii.

Jupîn Cristea Păr-Negru şi-a văzut săbiile sale slobode şi s-a grăbit să-şi scoată stăpînul la lărgime înapoi, spre tabăra lui Vodă.

Onofrei s-a dus cătră ai săi şi i-a căutat de lovituri, întorcîndu-i cu faţa în sus. Samoilă fusese străpuns de patru suliţi. Bătrînul fusese lovit de fier la grumaz şi vărsa sînge din rana largă, dar tot mai sufla şi a deschis ochii asupra feciorului său.

— Tu eşti, Onofrei?

— Eu sînt, tătucă.

— Adă-ţi aminte de cele rînduite.

— Da, tătucă, n-om mai avea în ce da orz cailor... Dar eu te-oi pune în sicriul domniei tale, cum mi-ai poruncit.

Bătrînului i s-au înegurat ochii. Onofrei s-a aplecat şi l-a prins de subsuoara stîngă; s-a opintit şi l-a ridicat la subsuoara dreaptă şi pe Samoilă, şi s-a grăbit să-i aşeze pe cîte-un cal, cu pîntecele în tarniţi şi cu braţele şi picioarele atîrnînd. Le-a înodat la spate scările; a încălecat şi el, între morţi, călăuzind caii cu poverile după pîlcul lui Cristea. Unii din răzăşi, văzîndu-l la o treabă aşa de grea, i-au dat ajutor, venind împrejurul său, şi astfel a hălăduit şi Onofrei cu morţii pe urmele lui Alexăndrel-Vodă. De mirare le era răzăşilor că acel fecior nici nu grăieşte, nici nu plînge. El îşi ducea morţii săi, după o poruncă pe care o avea.

În după-amiaza aceea de luni, pînă ce s-a făcut noapte, harţurile şi împunsăturile n-au contenit din partea unora dintre bulucurile răzăşimii. Numai cele şaisprezece steaguri ale lui jupîn Manole Păr-Negru nu s-au arătat nicăieri. Îi venise comisului celui bătrîn anumită poruncă de la măria sa şi îşi ţinea oamenii feriţi în văi şi între păduri pe care nu le ştia nimeni. Noaptea, s-au spălat nourii de pe cer, iar la revărsarea zorilor de marţi s-au umplut văile Bîrladului, între codri, ca de un abur de lapte. Era deasă pîcla, s-o tai cu cuţitul, cum spuneau pămîntenii. «Hadîmbul nu vede nimica şi-şi dă cu degetele în ochi», prujeau oamenii de la munte, după năravul lor cel rău. N-a fost ceată de slujitori, de la nemţi, pînă la hînsari şi dorobanţi; şi n-a fost îmbulzeală de om cătră dealul lui Mirenilă, unde se adunaseră gloatele cu îmblăcie şi coase; n-a fost răzăş, ori călare ori descălecat, dar treaz în toată vremea nopţii, care să nu vadă în pîcla care acoperise văile un semn şi o ocrotire de la Dumnezeu.

Urdia se mişcase toată noaptea. Cînd s-a oprit frămîntarea, la dezvălirea dimineţii, s-a întins tăcere cătră mlaştinile ce se chiamă Trei Ape şi s-au auzit glasurile tînguitoare ale hogilor şi ulemalelor. După ce au proslăvit pe Alah şi pe Mahomed proroc, acele glasuri neînţelese ale oamenilor străini au contenit, şi foirea urdiei a pornit din nou, ca a unui balaur cu multe capete şi labe care se tîrîia prin mlaştină. Într-un timp iar s-a făcut o oprire şi atunci au sunat pe mare întindere strigările crainicilor, care făceau cunoscute bulucurilor înşirate în lungul văii, ori răsfirate pe aripi, poruncile beiului Soliman. Străjile măriei sale Ştefan-Vodă, care băgau de samă la toate din locurile lor din ponoare, au înţeles că ar fi ajuns într-o vreme şi puştile urdiei dincolo de vărsarea Chiţocului. Se auzeau îndemnurile bouarilor, pocnetele harapnicelor şi opintirile robilor la roţile înglodate.

Cînd a căzut de la Domnie porunca aşteptată, surlaşii şi trîmbiţaşii de dincolo de lunca Bîrladului au dat zvoană mare, iar alţii au bătut din tobe şi au slobozit sacaluşuri.

Asemenea zvoană repezită pînă la cer a părut a fi dintrodată o strămurare năprasnică dată urdiei. Akingii şi spahiii s-au repezit prin ceaţă înainte. Au dat în mlaştină, au descălecat; au trimes numaidecît ştire în urmă să înainteze la harţ pedestrimea cu baltagurile, să taie lunca şi să deschidă drumuri oştii. În zvoana şi în neorînduială acestui început, capetele urdiei au înaintat singure la pieirea lor, cătră larma înşelătoare de război; s-au adaos şi carăle cu pive care s-au înglodat în mlaştină şi s-au pus apoi de-a curmezişul. Îndată ce s-a