se ducă şi să lese pe măria sa singur cu sfetnicul său de taină; dar măria sa le-a făcut semn să rămîie. S-a aşezat în jilţ, şi-a sprijinit tîmpla dreaptă şi a rămas un timp cugetînd. Apoi a zîmbit spre cei de faţă.

— Prietinilor, despre ce vorbeaţi? A întrebat cu blîndeţă măria sa.

Arhimandritul a dat lămurire:

— Luminate stăpîne, comisul Onu ne povestea ce se spune în popasurile răzăşimii pe care o călăuzeşte comisul Manole Păr-Negru.

— Ce se spune?

— Se spun vorbe bune, măria ta, pentru lauda şi pentru izbînda măriei tale. Iar mai cu samă ne vorbea comisul Onu despre părintele său şi despre o rugăciune pe care a alcătuit-o, pentru bătrîn, părintele ieromonah Nicodim.

— A alcătuit o cîntare părintele Nicodim? Nu mă mir şi-mi aduc aminte că mi-a spus şi mie odată, la mănăstire la Neamţu, nişte stihuri cu vedenia sfîntului Ioan Evanghelistul. Acele stihuri se adeveresc acuma, părinte Amfilohie. Şi ce mai spune acest prietin al meu comisul Onu?

Aşa a zîmbit măria sa şi cu aşa glas a rostit aceste cuvinte încît Jder a pus genunchiul în pămînt şi a sărutat dreapta măriei sale.

— Luminate Doamne, a zis el cu glas tulburat, tatăl meu crede în izbîndă, după cum se arată în cîntarea părintelui Nicodim.

— Ai învăţat şi domnia ta acea cîntare?

— Am învăţat-o şi eu, după cum au învăţat-o mulţi din răzăşii măriei tale.

— Atuncea să ne-o spui şi nouă, comise Onu, a poruncit măria sa. Avem gînduri şi griji; şi în asemenea gînduri aspre şi griji grele, obişnuim a sta singuri. Totuşi, într-o zi ca asta, am vrut să mai văd un semen al meu şi să-i ascult glasul; aşa e blăstămată firea noastră omenească, să ne căutăm unii pe alţii. De aceea am intrat la părintele Amfilohie, şi m-am bucurat găsindu-vă. Binevoiţi a veni cu mine la rugăciune; după aceea mă duc iar la singurătate, şi nu doresc alta în noaptea asta care vine decît să-mi aducă părintele Amfilohie şi veşti bune.

— Nădăjduiesc să fie bune, luminate stăpîne.

— Dumnezeu să ne bucure şi să ne întărească cu milosîrdia sa.

Voievodul a făcut semn de îndemnare. La porunca măriei sale, arhimandritul, postelnicul şi comisii l-au urmat în paraclis. Luminăţia sa a îngenunchiat; au îngenunchiat şi ei. A început clopotul în turn. Au stat neclintiţi cît a bătut clopotul. S-a făcut tăcere şi Jder a mai simţit un timp tremurul zidăriei pînă în inima sa. Se aştepta parcă la un cutremur, aşa încremenirea de icoană a măriei sale se prelungea. Prin ferestrele nalte pătrundea cenuşiul zilei de afară; făcliile dădeau o lumină dulce ca a unei zile de toamnă în asfinţit.

Vodă şoptea singur, în sine; numai buzele i se mişcau; nu s-auzea nici un sunet. Cînd măria sa a întors fruntea, comisul Onu era plin ca un fagure; mila şi dragostea îi covîrşeau sufletul; cîntarea părintelui Nicodim îi era pe buze şi a rostit-o măriei sale fără nici o greutate, ca şi cum i-ar fi închinat o oraţie în acea zi a Sfîntului Ştefan.

 

Doamne, suflet neprihănit mi-ai dat:

Ca flacăra de lumînare de trup l-ai legat.

În mîna ta sufletul mi-l încredinţez, Hristoase.

Întru credinţa ta lămurit a fost;

Laolaltă cu al păcătoşilor nu-l pune, Doamne.

Dă-mi, Dumnezeule, moartea drepţilor,

A celor căzuţi pentru lege;

Doamne, adaogă sufletul meu

În ceata oştenilor tăi, lîngă tine!

 

Vodă a stat încă un răstimp destul de lung neclintit, cu faţa întoarsă cătră icoana Fecioarei prea curate cu pruncul. A suspinat apoi şi s-a ridicat. A zîmbit ca dintr-un vis credincioşilor săi şi s-a dus iar la singurătate.

Treburile războiului au urmat în acelaşi chip pînă în ziua de 9 ianuarie; înaintarea nebiruită a urdiei a pătruns în valea Bîrladului spre Vaslui. Toată vremea, steagurile de răzăşi se hărăţiseră cu navrapii şi cu deliii, pricinuindu-le multă nelinişte şi prăpădind şi ele destul sînge. Acuma, din porunca lui Vodă, se strîngeau cătră taberile curtenilor.

În dimineaţa de 9, luni, a plouat pînă spre amiază: o ploaie călduţă, ca în vremea verii. Cît omăt mai fusese în rîpi, l-au spălat puhoaiele. Îndată ce pămîntul s-a zvîntat puţin, Alexandru-Vodă, coconul domnesc, care se afla ieşit cu patru steaguri ale sale în lungul pîrăului Chiţoc, a socotit că poate păşi cu îndrăzneală spre urdie. Vremea urma să fie prielnică moldovenilor; măria sa de mult poftea să se înfăţişeze lumii cu o faptă de arme care să umple de bucurie inima părintelui său.

Avea sub mîna măriei sale buni oşteni, între alţii pe jupîn Cristea Păr-Negru, vistiernic, şi pe starostele Nechifor cu feciorii săi. Deasemenea îl avea pe Calistrat Mînzatu, sabie tare care stătuse la învăţătura comisului Manole. Acest Calistrat Mînzatu era căpitan al steagului de la Bacău.

Urmînd malul drept al pîrăului Chiţoc, măria sa Alexandru şi-a împins steagurile pînă la un loc ce se chema Dumbrava Mestecănişului. Acolo, după o desime de mesteceni bătrîni şi plopi, se afla un iezurcan al brebilor. Ocolind dumbrava şi iazul, au dat cătră apa Bîrladului şi au umblat aşa pînă la altă dumbravă. Răzăşii ce umblau înainte cercetînd s-au întors dînd ştire că, în şes, în nişte poieni ale luncii Bîrladului, s-ar afla descălecat un stol de delii. Răzăşii îi cunoşteau după înfăţişare, căci deliii umblau îmbrăcaţi şi încuşmaţi cu piei de pardos şi rîs.

Dîndu-şi cu grăbire poruncile, măria sa Alexandru a împărţit steagurile sale în două: pe Calistrat Mînzatu l-a trimes să ocolească pe la deal, iar măria sa, păstrînd pe jupîn Cristea lîngă sine, cu starostele Nechifor şi feciorii starostelui, a ţinut tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii şi punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulţi.

S-a întîmplat însă că deliii să nu fie singuri în acea parte a şesului. Dincolo de poiana popasului lor, mai erau alte poieni ale altor popasuri. Şi la zvoana de război, s-au sculat de acolo alţi delii, sprijiniţi de navrapi, spahii şi akingii, care au venit ca un vîrtej de săbii, izbind în călărimea lui Alexandru-Vodă.

Atunci s-a văzut vrednicia acestui cocon domnesc, căci nu s-a înfricoşat, nici n-a dat îndărăt; ci, înţepenindu-se în scări, a mers înainte numai cu