— Prietinilor mei, a grăit cuvioşia sa, aflaţi că eu nu mai am stare de pace. Acuma înţeleg cît sînt de puţintel pe lîngă măria sa. Căci măria sa Ştefan se împietreşte ca o stîncă, pe cînd eu slăbesc, ca un biet suflet ce mă aflu. De cînd ţin oamenii minte şi au însemnat monahii în cărţi, de puţine ori asemenea valuri au bîntuit ţara. Năvălirile tătarilor se fac vara, după ce gospodarii şi-au strîns oarzele şi grîiele. Singuri aceşti păgîni bagă de samă să se învîrtejească asupra creştinilor la vreme de secetă; aşa li-i lor mai cu priinţă. Pălesc trei zile ş-apoi se trag în pustia lor. Omenirea face ce poate, ferindu-se din calea prădalnicilor, ca să-şi cruţe măcar vieţile. Bejenia însă e la vreme bună cînd creştinul găseşte orişiunde un adăpost; îşi aşează muierea şi copiii într-un ponor, vitele într-o rîpă. Găseşte un fruct ori o rădăcină de mîncare. Repede a venit navala, repede se duce, omul se întoarce la ale sale. Dar acum o urdie ca asta, cum nu s-a mai pomenit, umblă cu încetineală, zdrobind tot, mîncînd şi păscînd tot; iar fugarii, la o vreme de iarnă, pînă ce ajung subt un acoperămînt, îşi văd copiii rebegind şi vitele pierind de foame. Aşezîndu-se astfel asupra ţării, eu îi văd pe aceşti păgîni ca o omidă care umblă şi roade cîmpurile şi pădurile, suie dealuri, coboară văi, trece ape şi nu se opreşte decît la o poruncă mai presus de noi. Eu aud de pretutindeni plîngerile şi suspinurile care vin şi-mi sîngerează inima. În fiecare zi, în fiecare noapte, alergătorii sosesc aici la curte şi arată unde au fost prădăciuni, pojaruri şi tăieri. Porunca mea este să nu întîrzii nici o clipă şi să intru în orice ceas la Vodă; noaptea, să-l scol din somn şi să-i spun tot. Măria sa ascultă în tăcere şi-şi face numai socoteală unde au ajuns ismailitenii şi în ce chip se mişcă spre Vaslui. Parcă nu l-ar durea nimic din cîte află; dar îl doare şi cunosc eu în ochii măriei sale cît de afundată îi este durerea. Atuncea sloboade acele porunci la căpitanii săi pe care îi are trimeşi în preajma urdiei. Şi-l văd, după puţine vorbe, cît se bucură, cînd îi vin şi veşti bune, ca acele pe care i le trimete comisul cel bătrîn.

— Ţara are credinţă în măria sa, a zis cu voce neaşteptată comisul Simion.

— Într-adevăr, a adăogit postelnicul. Ţara crede în izbîndă, după cum cred şi eu. După grindini şi vîrtejuri de vînt, am văzut de multe ori cum se deşteaptă şi se ridică la soare holdele culcate. Să ştiţi că şi asta-i o izbîndă şi Dumnezeu a mai dat-o şi în alte rînduri acestor pămînteni.

Arhimandritul a întors cuvînt cu glas schimbat:

— Altfel de izbîndă vrea măria sa.

— Tătuţa spune... s-a amestecat cu aţîţare Jder; apoi, fără nici o pricină s-a oprit.

— Ce spune tătuţa domniei tale? l-a îndemnat arhimandritul.

Mezinul Jderilor stătea încă la îndoială, rînduindu-şi oarecum în sine vorbele şi înfăţişările de la popasurile trudnice pe care le avusese cu părintele său. La focurile de popas din acele seri, umblau poveştile şi prorocirile, împletindu-se prin flăcări şi fum spre stele. Acele poveşti şi prorociri erau ca un suflet al pămîntului Moldovei.

— Spunea tătuţa... spunea tuţa într-o sară, pe cînd sta de vorbă cu căpitanii de steag şi alţi răzăşi vîrstnici, cum că, dacă Antihrist a cuprins Cetatea Împărăţiei şi tot bate şi cuprinde ţările şi noroadele, apoi, după vorba părintelui Nicodim, aşa i-i scris şi rînduit. Să se întrebe creştinii: cît îi poate fi scris şi rînduit lui Antihrist să bată şi să cuprindă? Dacă nimeni nu s-a ridica în acest veac cu sabia să taie capul fiarei, să ştiţi că domnia ei va fi de o mie de ani asupra lumii. Dar iată că de la Moldova iese luptător cu sabie ageră, zice bădiţa şi părintele Nicodim. Atuncea bătrînul nostru adaogă aşa: Degeaba mă tot ciocăneşte la cap şi mă îndeamnă jupîneasa Ilisafta să-i aduc noră; noi bărbaţii cei bătrîni şi cei tineri, avem altele de făcut. Noi n-avem alta de făcut decît să murim pentru legea noastră: a fi să fie domnia de o mie de ani a fiarei, ori doborîm fiara şi măria sa Ştefan îi ia capul. Noi ne-om înfăţişa la scaunul Împărăţiei celei ce stă deasupra veacurilor şi lumilor şi ne-om da samă cu sufletul. Cînd a auzi de asemenea vorbe muţa, apoi are ce se mira; căci asemenea vorbe nu s-au mai spus. Iar eu, cuvioase părinte Amfilohie, mă uitam la răzăşii care ascultau şi-i vedeam lăcrămînd. De ce să spun că n-am plîns şi eu? Am plîns şi eu; deasemenea a plîns şi bădiţa Simion, care-i de faţă; să spuie bădiţa Simion dacă n-a plîns şi domnia sa...

Bădiţa Simion sta încruntat şi şi-a întors obrazul spre un ungher al chiliei.

— Acum eu să vă spun domniilor voastre, a urmat Jder; toate acestea au ieşit din sfaturile tătuţii cu părintele Nicodim. Dimineaţa şi sară părintele Nicodim stă în sfat cu părintele nostru; iar uneori părintele Nicodim îl îndeamnă la mărturisire pe comisul Manole şi-i cîntă nişte rugăciuni ale lui. De cînd am fost la cuvioşia sa la învăţătură, am aflat eu că părintele Nicodim scorneşte din inima lui asemenea rugăciuni pe care nu le-am mai auzit. Iar acuma, stînd noi toţi în popas, comisul Monale îl tot roagă să-i cînte una care-i place domniei sale...

Jder se opri dintrodată din vorbire. Urechea lui mai ascuţită auzise paşii Voievodului sunînd pe pardoseala de piatră a sălii de afară. Măria sa venea în paraclis, să se închine, în acea zi, încă de dimineaţă, toate făcliile erau aprinse. Şi era poruncă să fie lăsate necontenit aprinse; deoarece Vodă se întorcea din trei în trei ceasuri la rugăciune.

Toţi cîţi se aflau în chilia părintelui arhimandrit Amfilohie au stat în tăcere neclintită, privind prin geamul care răspundea în paraclis. Însă măria sa a împins uşa chiliei arhimandritului şi a intrat, găsind sfatul amuţit. Oaspeţii s-au ridicat, ca să