— Dar de masă avem cînd să ne gătim?

— Care masă, cinstite comise?

— Masa care se dă întru cinstirea măriei sale.

— Pentru curte se găteşte puţină masă, cinstite comise; dar la cuhnia luminăţiei sale bucătarii stau cu braţele subpuse. Măria sa ajunează. Părintele arhimandrit spune că pentru măria sa ziua de azi e zi neagră de scîrbă, căci ţara e în prada păgînilor, şi sufletul măriei sale nu-i la benchet, ci la rugăciune. Asemenea vorbe le-am auzit cu toţii. În alţi ani era altfel, cinstite comise Onu.

Pe cînd se schimbau aceste vorbe, comisii se ridicaseră iar în scări. Steagul de răzăşi trecu în ogradă, înşirîndu-se ca un zid dinaintea Cerdacului. Prinşii de rînd au rămas în laturea stîngă, călări şi fără arme. Hrana-Beg a fost poftit alăturea de stăpînul său comisul Onu. Lîngă Hrana-Beg şi-a oprit calul postelnicul Ştefan. Comisul Simion şi solul veneţian au trecut mai departe. Şi în aceeaşi clipă canaturile uşii celei mari de la intrare s-au desfăcut şi Vodă Ştefan a ieşit singur, fără nici o ţeremonie, în straiul lui de toate zilele, cu care umbla la tabără şi la rugăciune.

Era cu capul gol; s-a oprit, sprijinindu-se cu amîndouă mînile de parmaclîc. Comisul Simion s-a descoperit şi i s-a închinat:

— Să trăieşti întru mulţi ani, măria ta.

Răzăşii şi-au tras cu stînga cuşmele rezemîndu-le pe capetele cailor după învăţătura lui Jder, şi au strigat şi ei într-un glas:

-— Să trăieşti, măria ta !

— Mulţămescu-ţi domniei tale, iubite al meu comise, a răspuns Vodă. Vă mulţămesc tuturor. Inima mea primeşte cu plăcere urarea şi darul ce văd că-mi aduceţi.

Măria sa părea înseninat şi zîmbea cu blîndeţă. Obrazul său încununat de cărunteţă răzăşii l-au văzut ca într-o lumină de sfinţenie şi s-au bucurat în inimile lor, bănuind că măria sa are de la Dumnezeu nădejde de biruinţă.

Voievodul a avut o înclinare a frunţii cătră signor Guido şi l-a poftit c-un semn al mînii să vie lîngă măria sa. Signor Guido a descălecat în pripă, a aruncat slujitorului său frîul, şi a trecut cătră Domn.

— Apropie-te, comise Simioane, a urmat Vodă Ştefan. După cît înţeleg, aceştia sînt prinşii de la Voineasa, de care mi-a trimes înştiinţare jupîn Manole Păr-Negru.

— Da, luminate Doamne.

— Se află cu ei şi Hrana-Beg?

— Pe Hrana-Beg, măria ta, îl înfăţişează fratele meu, comisul Onu.

— Porunceşte să mi se înfăţişeze toţi. Vorbirea măriei sale se asprise o clipită.

Comisul Simion şi-a întors calul spre aripa stîngă a răzăşilor. Trăgînd săbiile, o roată de călăreţi i-a împins pe năvrapi cătră Domnie. Călăreţii ismailiteni erau în număr de cincisprezece duzini, după socoteala lui Simion şi a lui Onu, înşiraţi în cincisprezece rînduri. Potrivit cu poruncile date şi rînduiala ştiută, navrapii au făcut călări cîţiva paşi, după asta au descălecat cu grăbire şi au venit buluc să se supuie în genunchi măriei sale, dinaintea cerdacului.

Hrana-Beg a coborît din şa domol, a păşit pînă la scara palatului şi acolo, pe cea dintîi treaptă, şi-a plecat un genunchi. Comisul Onu şi Botezatu au descălecat şi ei, venind şi aşezîndu-se îndărătul lui Hrana-Beg.

— Pînă ce Dumnezeu va hotărî dreptatea noastră, a rostit cu blîndeţă măria sa cătră bei, te ţin oaspete al meu, Hrana-Beg, şi te dau în sama slujitorului meu, comisul Onu Păr-Negru.

Gheorghe Botezatu a tălmăcit beiului ismailitean vorbele bune ale măriei sale. Hrana-Beg şi-a ridicat fruntea şi a făcut salutarea răsăritenilor, ducîndu-şi mîna la inimă, la buze şi la frunte, după care a înclinat iar nasul spre treptele pe care sta.

— Acest mare căpitan de răufăcători, a suspinat postelnicul Ştefan cătră comisul Simion, nu se mai poate întoarce la Domnul său, căci acolo îl aşteaptă poate ştreangul muţilor, însă aici, la măria sa, se bucură de milă, căci măria sa îşi sărbătoreşte în felul său ziua numelui.

— Robii de rînd să fie întîi cercetaţi, apoi duşi la Suceava, a poruncit măria sa. Rînduiala lor are s-o facă în chip anumit părintele Amfilohie. Iar pe Hrana-Beg, comise Onu, să-l trimeţi la Timiş.

După ce Vodă s-a dus, iar comisul Simion a trecut căpitanului din acea zi al curţii atît poruncile măriei sale cît şi robii aduşi, a venit înştiinţare de la părintele Amfilohie pentru găzduire şi masă. Solul veneţian s-a dus să găsească pe signor Giuseppe; postelnicul şi comisii au fost poftiţi la prînz la palat, în cămările Domnului. După ce şi-au schimbat straiele şi s-au odihnit şi au ospătat, au trecut la sfinţitul arhimandrit.

L-au găsit cu obrazul pălit de veghere şi îngrijorare.

— Am primit toate înştiinţările de la comisul Manole, a zis cuvioşia sa, şi toate le-am lămurit măriei sale. Faptele răzăşilor săi şi isprăvile domniilor voastre i-au adus măriei sale oarecare bucurie. Nădăjduim pînă la sfîrşit în ajutorul lui Dumnezeu.

La aceste vorbe comisul Simion a tăcut, cum îi era obiceiul. Jder n-a cutezat să ridice cuvînt înaintea fratelui său mai mare, Aşa că i-a fost tălmaci postelnicul. Şi a spus domnia sa Ştefan Meşter unele lucruri pe care le socotea mai vrednice de amintit, lăudînd cu vorbe iscusite pe prietinii săi şi mai ales pe comisul cel bătrîn.

— Măria sa e prea mulţămit de slujba lui Păr-Negru şi a feciorilor săi, a zis iar părintele arhimandrit. Dacă treburile se aşează după dorinţa şi nădejdea noastră, apoi toţi aceştia — spune însuşi măria sa, cu chiar aceste vorbe ale măriei sale — apoi toţi aceşti vrednici slujitori ai noştri vor sta lîngă noi ca nişte prietini iubiţi. Auzind asemenea cuvinte ale măriei sale, mult m-am bucurat.

— Aş fi poftit să le afle întîi părintele nostru... a rostit cu voce domoală şi cu un surîs slab comisul Simion.

— I le-am adus la ştiinţă comisului celui bătrîn, jupîne Simioane, a răspuns cu bunătate arhimandritul.

— Să nu afle cumva maica noastră comisoaia Ilisafta, s-a amestecat cu jumătate de glas Jder, c-apoi mă chiamă de la oaste să mă ducă undeva în peţit.

Ochii cuvioşiei sale arhimandritului s-au subţiat, semn că înlăuntrul său se veselea; dar îndată i s-a încreţit iar fruntea şi a privit pe oaspeţii săi