Încerca să zîmbească şi rînjea în barba-i neagră, sub lucirea cenuşie care se deschidea din răsărit. Tătarul şi Gore Doda au păşit asupra lui şi l-au luat în stăpînire.

Împrejur, satul se deşertase cu grăbire de navrapi. Unii căzuseră sub săbii. Cei care totuşi răzbiseră cu puterea desnădejdei şi se prăpăstuiau în lungul văii chemîndu-se, nu puteau să-şi apere capetele decît întorcîndu-se cu armele asupra celor ce-i prigoneau. Cît s-a înşirat şi s-a înteţit bătălia asta, alţi năvrapi au izbutit să apuce caii şi să încalece, învălmăşeala a crescut; călăreţii au răzbit spre Motoceni, dar acolo i-au prins în voloc unul din steagurile înşirate de cătră comisul cel bătrîn.

În ceasul cel dintăi al dimineţii cei mai mulţi dintre navrapi erau la pămînt. Asupra celor prinşi venea cu privire crîncenă Simion Păr-Negru, stăpînul de la Timiş. Steagurile lui au tras săbiile, pentru a secera şi a cosi, cu ură grămădită în ei din îndelungate spaime şi dureri trecute.

Atunci a venit călare, spre părintele său, comisul Onu.

— Tătuţă, a grăit ei cu hotărîre, noi lucrăm toţi sub mîna şi la porunca domniei tale. Porunceşte lui bădiţa Simion să cruţe măcar pe unii dintre prinşi, ca să-i ducem de Sfîntu-Ştefan plocon măriei sale. Limba lor are mai mult preţ decît moartea şi pot fi de folos lui Vodă.

Cînd şi-a umflat glasul bătrînul Manole, poruncind, comisul Simion s-a oprit, cu uimire şi şi-a plecat paloşul. Apoi a înţeles îndată şi a zîmbit cătră mezinul său.

— Bădiţă Simioane, a zis cu supunere comisul Onu. Aceştia sînt toţi ai domniei tale, iar eu mă mulţămesc numai cu un prietin al meu care l-am prins în sat şi pe care îl chiamă Hrana-Beg.

CAPITOLUL XV

GENUNEA PE GENUNE O CHIAMĂ...

                          «Genunea pe genune o chiamă

                          Cu glasul vîltorilor.

                          Toate şuvoaiele şi valurile tale

                           Peste mine au trecut...»

Pe cînd comisii Simion şi Onu duceau limbă măriei sale la Vaslui, plocon de Sfîntu-Ştefan, armiile lui Soliman-Beg hadîmbul acopereau pe rînd ţinuturile Putnei, Tecuciului şi Bacăului, înaintînd spre miazănoapte. Steagurile de răzăşi de sub stăpînirea comisului celui mare Manole păleau necontenit această înaintare şi, în acelaşi timp, după poruncile lui Vodă, cu asemenea harţuri o călăuzeau încet-încet cătră locurile Vasluiului, unde îşi făcuse pregătirile şi-şi luase măsurile măria sa.

Cu toată sprinteneala acestor mişcări, steagurile răzăşimii aveau destulă pagubă de oameni. După vechea rînduială a acestor oşteni ai pămîntului, răniţii nu erau părăsiţi în sama necredincioşilor, ci aburcaţi pe cai şi duşi în retragere de soţii lor, apoi lăsaţi ori în adăposturile muntelui, ori în satele depărtate de dincolo de Siret, unde pipăirile oştilor hadîmbului nu mai puteau ajunge. Deasemenea, nu se cuvenea să-şi lese morţii. Numai cînd nu era chip să-i ridice îi părăseau sub grija lui Dumnezeu, însemnînd locul, pentru fîntînile de ispăşire şi pomenire ce aveau să se dureze mai tîrziu. Altfel îi luau cu ei, ca să-i îngroape în pămînt sfinţit, la un ţintirim de sat, unde puteau veni după aceea neamurile, ca să le poarte grijile cele de cuviinţă, după legea noastră răsăriteană şi după datina din veac.

Cei doi fraţi Jderi au ajuns la vreme în Vaslui cu robii lor. Cu domniile lor, se întorsese şi signor Guido, cu postelnicul. Se simţea şi postelnicul faţă de sine însuşi dator să-şi sărbătorească onomastica, de şi nu adăogea cu bucurie încă un an vieţii sale de zbucium. Iar signor Guido Solari se socotea ţinut să nu lipsească de la sărbătorirea domnească. Totdeauna, după cît i se spusese, această a treia zi a Crăciunului se petrecea la Suceava cu muzici, bencheturi şi danţ. În acelaşi timp, obiceiurile străvechi ale tineretului de a umbla cu pluguşorul ori cu capra, ori cu căluţul şi ursul, ori cu nunta, în preajma Sfîntului Vasile, porneau chiar în ziua asta a sărbătoririi Voievodului. Atunci feciorii boiereşti şi slujitorii curţii întocmeau bulucurile de urători cu mare zvoană de clopot, buhai şi fluiere, ori roatele de nuntaşi cu capra şi ursul, cu cimpoaie şi cetere, iar măria sa îi primea pe toţi în pridvor mulţămindu-le şi împărţindu-le colaci şi bani.

De data asta cei ce soseau au fost miraţi de tăcerea palatului.

Era o vreme de moină. Cînd ningea, cînd curgeau ape. Cînd se îmbulzeau nouri din miazăzi, cînd se arăta soarele în senin puţine ceasuri în acele scurte zile de dechemvrie, în ziua aceea de Sfîntu-Ştefan cumpăna stihiilor a stătut cu linişte; nu ploua şi nu ningea, dar nici nu se arăta rază de soare. Vîntul de la amiază urma să sune cu întristare în pomii şi copacii desfrunziţi din preajma curţii domneşti. La casele, bordeile şi bărătcile oştimii era odihnă, dar nici o mişcare de veselie. La palat, deasemeni, o înfăţişare posomorită a lucrurilor şi oamenilor.

Comisii au trecut la odăi, ca să dea pe prinşii lor în sama oştenilor ce erau de rînd la paza curţii. Aveau de gînd după aceea să se spele şi să se schimbe, ca să se poată înfăţişa cuviincios la Vodă.. însă abia au pus un picior în pămînt aflîndu-se cu celălalt în scară, şi doi aprozi s-au înfăţişat din partea măriei sale. Măria sa a văzut pe fereastră steagul de răzăşi şi robii ismailiteni şi a dat poruncă să steie toate pe loc, căci măria sa iese numaidecît afară.

— Măria sa e singur? a întrebat cu mirare comisul Onu.

— Măria sa e singur, a dat răspuns unul din aprozi. S-au înfăţişat boierii dimineaţă şi măria sa i-a primit pe rînd, cîte trei şi cîte patru, mulţămindu-le pentru urări. Care cum intrau rămîneau în jurul măriei sale. Cînd s-au adunat toţi, luminăţia sa le-a urat bună petrecere pentru această zi şi le-a mai spus şi altele. După asta le-a dat drumul să se ducă.

Comisul Onu a îndreptat o întrebare şoptită cătră Simion şi postelnic:

— Ce-o fi asta? Simion a strîns din umeri.

— Să vedem, a îngînat postelnicul. Jder a zîmbit a rîde:

— Mie mi-i mai mult de talianul nostru, care n-a mîncat de-asară şi se aştepta la masă întinsă.

Apoi s-a înturnat spre aprozi.

— Deci măria sa porunceşte să-i înfăţişăm robii?

—