— Avem să-i abatem într-acolo, dacă ne stă într-ajutor Dumnezeu. Şi mai cu samă dacă fiecare om îşi ţine bine sabia în mînă, şi dacă din fiecare roată se duc doi oameni la o casă, fără amestec de la unii la alţii, şi stau roatele în preajmă. Şi dacă toţi tac pînă ce s-a auzi cornul meu. Iar dacă nu s-a face aşa, cu straşnică luare-aminte, apoi mai bine să mă pun jos aici şi să mor.

Unii din răzăşii din preajmă au ascultat aceste vorbe fără mirare şi le-au spus altora din apropiere, pînă ce s-au împrăştiat la patru steaguri. După asta oamenii au încălecat şi au coborît dealul în şes, ca umbre sub lumina stelelor. Fără îndoială — îşi făcea o socotinţă şi signor Guido — fără îndoială că aceşti răzăşi sînt dintr-o rasă anumită de oameni, ori s-au deprins din pruncie a umbla noaptea fără făclii şi fînare; căci se mişcă fără greş prin locuri grele, ocolesc gropi şi mlaştini, urcă în colnice şi coboară în văi, fără a se îmbulzi şi fără a vorbi. S-ar putea spune mai curînd că în aceste locuri de vechi invazii au ieşit din morminte necunoscute luptători din veacurile stinse şi-i duce amintirea mută în priveliştile unde au pierit. Oricum, îşi făcea închipuire veneţianul, sufletele morţilor trăiesc în cei vii şi-i călăuzesc în locurile unde s-au mai dat multe bătălii crîncene.

Sub stele se adunau din cînd în cînd nouri care treceau mînaţi de vînturile înălţimilor. Cînd Pintilie cel bătrîn, ciobanul, a cunoscut că vremea-i trecută de crucea miezului nopţii, căpitanii celor patru steaguri au văzut scăpărînd în pripor amnarul lui Jder; atunci au poprit pe oameni şi s-a făcut fără nici un zgomot descălecarea. Cu caii de frîu, răzăşii şi-au urmat drumul pînă în lunca unui pîrău. Acolo, la fiecare cinci oameni, unul a rămas cu caii; iar ceilalţi, pedestriţi, numai cu săbiile goale în pumn, au întîrziat un timp, ca să se puie în rînduială, să se despartă, să se aleagă şi să-şi deie sama fiecare grămadă unde are a se aşeza.

— Înţeleg de ce te miri, îi zicea postelnicul Ştefan lui signor Guido. Dar nu te mira. Oamenii aceştia nu sînt mercenari; au fost aleşi cu grijă; fiecare cunoaşte bine ce are de făcut, n-are nevoie să fie călăuzit, căci fiecare ar putea fi căpitanul celorlalţi, iar căpitanii lor sînt numai căpitani de vîrstă. Din pricina asta n-ai auzit din partea comisului Onu lămuriri prea multe. Aceşti oameni mai cunosc că duşmanii lor sînt oameni de miazăzi, care, în noaptea asta umedă, au căutat cu plăcere adăpost acoperit şi închis. Cît sînt ei afară şi duşmanii lor închişi în case, se socotesc ei mai tari. Ajutînd şi împrejurările, se poate să izbîndească; deoarece ei bănuiesc la comisul lor o pătrundere mai adîncă a lucrurilor. Nu s-ar porunci atîta grijă dacă ar fi să dea numai spaimă acestor navrapi.

Desfăşurarea împrejurărilor părea a da dreptate postelnicului. Caii oştenilor lui Soliman-Beg erau legaţi la stîlpii caselor din Voineasa şi stăteau neclintiţi, aşteptînd dimineaţa apropiată cu tainul ei de orz. Cîteva focuri ale străjilor se stingeau, la acea margine dinspre pădure; cei care privegheaseră pînă la o vreme tîrzie lîngă vetre îşi căutaseră adăposturi mai prielnice în girezi de paie ori poduri cu fin. Cînii lipseau din sat, duşi cu stăpînii în bejenie.

Vîntul înălţimii scăzuse, nourii se îmbulziseră şi se apropiau de pămînt cernind bură rece. La acest ceas dinaintea zorilor, Jder se afla sub ferestrele casei părintelui Bucium. Era un loc unde poposise cu două săptămîni în urmă; găsise bună primire şi găzduire şi socoteala lui era că în cea mai bună casă a satului fără îndoială îşi va fi căutat loc de hodină şi căpitenia navrapilor. Ar fi dorit să ştie cine e şi să-l cunoască. Nu era alt mijloc pentru împlinirea unei asemenea dorinţi decît să sune din corn sfîrşitul lumii.

Aşa de cumplit a sunat şi în aşa chip i-au răspuns cornurile căpitanilor de steag, iar urletele răzăşimii din sute de piepturi, din cotloanele satului, s-au învîrtejit în ploaie cu atîta putere, încît signor Guido a simţit că părul din cap i s-a făcut arici. A strîns spada în pumn cu tărie şi l-a fulgerat înfiorarea năprasnică a atacului. Oamenii urdiei, buimăciţi de somn, au pus mîna pe arme ş-au dat să iasă pe uşi. Îndată au fost loviţi şi împinşi îndărăt. Au încercat în clipă cu mai multă putere altă ieşire, lăsîndu-se sîngeraţi. Unii au răzbit cu vrednicie, luptîndu-se; însă nici noaptea, nici locul nu le erau prielnice. Unii au lepădat armele, alţii straiele, printre caii cu pripoanele rupte, şi au apucat-o în fugă la vale, chemîndu-se unii pe alţii în limba lor străină. Uliţile mai îndepărtate şi cotloanele mai ferite ale acelui sat întins, răzăşii n-avuseseră încă vreme a le cuprinde, cînd sunase cornul comisului; din acea parte navrapii roiau cu grăbire, pălindu-se cu năvălitorii în săbii.

La casa popii Bucium lucrurile nu s-au petrecut altfel decît se aştepta Jder. Au dat slujitorii să iasă, au fost loviţi. Au încercat încă o dată şi iarăşi; Botezatu şi Gore Doda i-au ciocnit cu fierul, dărîmîndu-i. Începea să se zărească nedesluşit prin bură, cînd bărbatul de căpetenie al navrapilor şi-a făcut loc cu iuţime printre slujitorii săi, purtînd în amîndouă mînile hamgere sprintene. Atunci asupră-i s-a abătut spada lui signor Guido; acea căpitenie a ferit-o cu hamgerul din dreapta, spada a lunecat pînă la strajă, fără a lovi. Postelnicul şi comisul au păşit în sprijinul veneţianului şi şi-au încrucişat săbiile deasupra căpitanului de navrapi, cînd Botezatu a dat un strigăt. Jder a răspuns fulgerîndu-şi îndărăt sabia. Botezatu a mai adaos un cuvînt în limba străină a acelui ameninţat de pieire, şi acela a lepădat hamgerele.

— Lăsaţi-l, e robul meu, a ţipat Jder, cu voce răguşită de tulburare. E Hrana-Beg, omul meu de care v-am vorbit.

Jder s-a dus asupra lui, ţinînd în stînga fierul. I-a pus dreapta pe umăr. A zis:

— Botezatule, spune-i!

— Dacă te supui, stăpînul meu îţi dă viaţa, a lămurit Gheorghe Tătaru.

Hrana-Beg gîfîia încă.

— Mă supun... a