neagră umblă; c-apoi şi de asta îi vreme de moină, ca să putem noi hălădui la loc tare; nu uitaţi cumva să înştiinţaţi şi pe oştenii măriei sale, ca să ştie oştenii măriei sale ce au de făcut. Am stat noi, comise, în locuri pe care le cunoaştem, unde am vărat cu oile noastre; bune locuri şi rău ne pare că le lăsăm. Şi ieri am văzut pe navrapi venind. Umblau unii ca copoii amirosind vîntul; iar bulucurile şi-au încurat dintrodată caii în zvoană şi-au pălit în sat la Motoceni. S-au supărat că n-au găsit ţipenie de om ş-au dat foc Motocenilor. Pe urmă au descălicat într-o branişte ş-au făcut prînzarea. Noi ne uitam de pe un runc şi vedeam toate. Au încălicat iar şi au ţinut numai o fugă pînă la Voineasa. Au găsit ş-acolo gol. N-au mai dat foc ş-am înţeles că au de gînd să facă la Voineasa popas. Am stat noi pe-o jidovină la marginea pădurii, să vedem dacă se duc ori într-adevăr rămîn pe loc. Şi-au adăpat caii în Trotuş, şi au stat pe loc. Au băut şi navrapii tot din Trotuş, căci din fîntîni au înţeles că nu-i sănătos să beie. Apoi şi-au aşezat străji şi s-au liniştit. Noi, la asfinţitul soarelui, am purces într-acoace. Am dat pe la moara lui Costiţă şi pe la mitocul lui Belciug. Acolo am aflat încotro puteţi fi domniile voastre. La Mohorîţii de sub pădure. Oamenii ne-au spus anume că aţi fi fiind aicea la Cornu-Pietrii, sub Dealul Cucului. Să fii sănătos, cinstite comise, domnia ta vei face cum vei crede de cuviinţă. Am aflat cum că i-ai mai pălit o dată pe navrapi la Domneşti.

— Într-adevăr, răspunse comisul, dar nu le-am putut pricinui multă stricăciune.

— Apoi a da Dumnezeu şi i-i păli acuma mai bine.

Comisul Onu a tăcut: oamenii au oftat şi au rămas privind flăcările albastre ale jarului.

Ciobanul cel bătrîn s-a ridicat, şi după el şi cel tînăr. Cînele însă a rămas tupilat pe pîntece, cu botul pe labe.

— Apoi noi ne-om duce, a grăit cel mai vîrstnic. Jder l-a oprit numai cu privirea ochilor.

— Cum îl chiamă pe dulău? A întrebat el.

— Bolţu, cinstite comise.

— Bun; faceţi şi dumneavoastră ca Bolţu, care înţelege că mai are de aşteptat. Dar dumnitale cum îţi zice?

— Mie îmi zice Pintilie, cinstite comise.

— Şi istuilalt mai tînăr?

— Acestuia tot Pintilie îi spune: mi-i nepot.

— Sînteţi cumva flămînzi?

— Nu; am mîncat pe drum, venind într-acoace.

— A călări ştiţi?

— Ştim, cinstite comise.

— Drumul îl cunoaşteţi bine, noaptea?

— Pot umbla pînă la Voineasa cu ochii închişi, cinstite comise..

— Altă treabă n-aveţi? De hodinit nu poftiţi a vă hodini?

— Cinstite comise, nu ne socoti vicleni, răspunse Pintilie cel vîrstnic, ridicîndu-se iar. Creştini sîntem ş-un suflet avem, şi de el dăm samă cînd vine vremea. Nu ne trebuie mîncare, nu ne trebuie hodină. Dacă încălicăm, sîntem la Voineasa înainte de miezul nopţii.

— Stăi liniştit lîngă Bolţu, cumetre Pintilie, porunci Jder, cu glas potolit.

Întoarse fruntea spre Gheorghe Tătaru:

— Botezatule, du-te şi-mi adă aici pe căpitanii de steaguri.

Gheorghe Botezatu se depărtă.

— Cumetre Pintilie, o treabă ca asta se face cu socoteală, vorbi el iar, c-un glas mai moale decît cel de pînă atunci. Eu nu cunosc bine satul acela Voineasa despre care îmi vorbeşti domnia ta. Spune-mi cum e aşezarea, unde-i biserica, unde-i rîpa pîrăului.

— Toate le ştii, cinstite comise, căci ai trecut alaltăieri pe-acolo.

Jder începu a rîde. Dar îndărătul rîsului care îi sfeclea la lumina jarului, cugetul său lucra cu învierşunare.

Cînd s-au înfăţişat la ascultare căpitanii de steaguri, signor Guido s-a sprijinit într-un cot, ascultînd fără a pricepe, dar înţelegînd totuşi că răzăşimea din jurul lui se pregăteşte de plecare. Într-adevăr, oamenii de la vetre se sculau în capul oaselor şi întindeau capetele înspre partea unde comisul îşi întocmea rînduielile sale de război. Toată mişcarea celor două mii de călăreţi s-a făcut cu linişte şi fără grabă.

Postelnicul Ştefan Meşter a poruncit şi domnia sa lui Gore Doda să-i gătească cele de cuviinţă şi mai ales să-i închinge strîns calul.

— Avem vreme destulă, nu vă pripiţi... îi îndemna pe toţi comisul Onu, c-un glas leneş. Dar toată lumea încet-încet se înfiora de grabă.

Jder pofti în sfîrşit la sfat pe jupînul postelnic.

— Cinstite jupîne, vorbi el cu grijă, eu n-aş vrea să intru într-o capcană şi într-o primejdie la vreme de noapte. Aşa că socotinţa mea este să reped chiar acum pe loc vestire la Ioneşti, unde stă părintele meu cu putere mai multă. Să se găsească degrabă răzăşii care îmi trebuiesc, care să umble fără oprire şi fără înconjur drept în locul unde-i tabăra comisului celui mare, să-i spuie de la mine numai două vorbe. Ş-apoi ne luăm şi noi domol şi cu fereală şi ne ducem să ne aţinem în preajma Voinesei. Nu-i grabă, şi am eu o socoteală. Cred că la revărsarea zilei plouă; dumneata ce zici, cumetre Pintilie?

— Cinstite comise, după cît arată nourii şi moloşagul, şi fiind şi pişcatul luminii, socotinţa mea ar fi că în zori-de-ziuă plouă.

— Însă poate nu plouă, cumetre Pintilie.

— Şi asta se poate, cinstite comise. Bine-i şi dacă plouă şi dacă nu plouă, numai să-i apucăm în somn.

— Dulce-i somnul în zori, pe vreme de ploaie, cumetre Pintilie. Eu aş pofti pe căpitanii noştri să-şi ridice oamenii în scări şi să mergem cu priveghere pînă sub pădurile de cătră Voineasa. Umblăm călări o vreme şi după asta poposim; apoi ne ducem caii de căpestre; şi după asta lăsăm şi caii în sama unora dintre călăreţi. Cînd lăsăm caii, dau eu poruncă de ce este de săvîrşit. Să vie acuma împrejurul meu cei şase călăreţi pe care mi i-au ales căpitanii, şi să afle de la domnia mea aceşti şase călăreţi că trebuie să treacă înainte cu repeziciunea cea mai mare, dau prin vad, suie celălalt mal al Trotuşului la Ioneşti şi-i spun părintelui meu Manole Păr-Negru să-şi aţie steagurile cătră Motoceni şi în jos de Motoceni. Noi avem să-i abatem într-acolo oile la strungă.

Signor Guido a băgat de samă că glasul comisului