— Pînă acum n-am a mă plînge de nimic, a dat răspuns signor Guido.

— Nădăjduiesc că nu vei avea a te plînge nici de acuma înainte, domnul meu, a urmat a grăi postelnicul, de şi de ieri oştile ismailitenilor au pătruns dincoace de hotar.

— Ştiu asta; mi-au lămurit răzăşii cu semne, şi mi-a confirmat şi signor Onu cu alte semne însoţite de vorbe.

— Însă comisul Onu nu ţi-a putut tălmăci discursul crainicilor.

— Despre ce-i vorba? se amestecă Jder.

— Despre ce-au spus crainicii urdiei.

— Atuncea lămureşte-i talianului aşa, că măria sa Ştefan-Vodă are bărbieri iscusiţi şi nu poartă barbă.

— Ce zice comisul, signor postelnic? Şi de ce rîzi domnia ta?

Postelnicul Ştefan Meşter a dat lămuririle trebuitoare şi italianul s-a simţit îndemnat să se veselească zgomotos. Jder şi-a adunat luarea-aminte asupra fripturii şi a scos la lumină un cuţit potrivit pentru împrejurare. Domnul Guido Solari îi admirase stiletul, însă, pentru a scoate felii din-tr-un hartan de berbece, e mai bun un cuţit lat şi bine ascuţit pe piatră, făurit dintr-o bucată de fier vechi de un meşter oacheş al răzăşilor, care-şi poartă cu el în desagi mangalul, ciocanele şi foiul.

— După ce mi-am îndestulat trupul, a grăit într-un tîrziu veneţianul, urmează să-mi hrănesc şi curiozitatea. Sînt doritor să aflu, signor postelnic, în ce chip îşi fac aprovizionările răzăşii domniilor voastre. Desagii pe care-i poartă nu sînt nici prea mari, nici prea pîntecoşi; totuşi la popasuri îi văd că scot din ei tot ce le trebuie. Nici nu i-am observat că ar fi făcînd război împotriva localnicilor ca să-şi adune hrana, cum e în obiceiul oştilor de la noi. Atunci cum fac?

— Fac bine, signor Guido; nu se duc răzăşii după merinde, ci vin merindele după răzăşi. N-aş putea afirma că ţara asta e bogată, însă are cu îndestulare de toate. Dar iată că, mîni, toţi cei care se află în calea oştilor păgîne nu vor mai avea nimic. Îşi încarcă în cară atît cît pot; îşi părăsesc satele şi se trag sub munte, ori subt adăpostul pădurilor. Umblînd şi noi în această regiune de invazie, pămîntenii ne pun la îndămînă o parte cel puţin din ce nu pot lua cu ei: vite, brînză şi pită. Apa bună o găsim la fîntîni pe care le cunoaştem numai noi; celelalte, rămase în fiinţă, au fost otrăvite cu măselariţă şi cucută. În poieni depărtate, aflăm vite care pasc slobod. La vaduri de mori, ştim unde să aflăm mălaiul. Dacă se suie cîţiva oameni în munte, dau peste păstori, care ne dăruiesc burdufuri de brînză. Toată ţara ia astfel parte la război în toate formele. Vrei să mă întrebi cum se plătesc toate? Mulţămim pentru apă cinstiţilor întemeietori ai fîntînilor, închinînd un strop pentru sufletele morţilor, cărora aceste fîntîni au fost consacrate. Deasemenea aceloraşi suflete ale morţilor sînt jertfite toate celelalte provizii ce găsim, ori daruri ce ne vin. După cum ai băgat de samă şi domnia ta, ne ies întru întîmpinare oameni, mai ales femei, care aduc blide cu mîncare oştenilor măriei sale.

— Am văzut asta. Dar credeam că se plătesc.

— Asemenea lucruri nu se plătesc, signor Guido, şi au în ochii celor ce le dăruiesc un preţ cu mult mai înalt. Aceşti oameni nu sînt departe de noi, dar stau foarte departe de duşmani, căci drumurile cotite şi tainiţile codrilor numai lor şi nouă ne sînt cunoscute. După ce se vor potoli sfaturile de la focuri şi se va face linişte împrejurul nostru, la anumit ceas al nopţii, dacă asculţi cu luare-aminte, ai s-auzi în depărtare cucoşi cîntînd. Acolo de unde vin aceste semnale, se află poposiţi bejănari cu puţinul ce au încărcat de la vetrele părăsite. Sînt mulţumiţi că şi-au scăpat sufletele şi aşteaptă să treacă vijelia cum aşteaptă să treacă iarna şi să revie o primăvară nouă. De-asemeni. Nu vor trece două ceasuri de la înserat şi ai să vezi singur cum vin la comisul Onu pămînteni care, din bună-voia lor, au băgat de seamă popasul oştilor lui Soliman şi locurile unde se ţin stolurile de pradă ale navrapilor. Înştiinţează pe slujitorii măriei sale, ca să le înlesnească războiul.

Veneţianul asculta cu luare-aminte asemenea lămuriri şi privea în juru-i aşteptînd întîmplări cu totul deosebite, în măsura acestor oameni necunoscuţi încă lumii civilizate. Răzăşii se aşezau la hodină pe cetini. La fiecare foc rămînea strajă, ca să ţie flăcările necontenit vii. Pădurea şi-a cîştigat încet-încet tăcerea şi, cînd mişcările s-au împuţinat cu totul, s-a auzit fiorul vîntului în vîrfurile brădetului. Din altă poiană, de la conoveţele cailor, tresăreau din cînd în cînd vuietele înăbuşite pe care le făceau animalele scuturîndu-se. Şi acolo răzăşii ţineau din loc în loc vetre de foc.

La al treilea ceas al nopţii s-a auzit undeva, spre străjile de la margine, lătrături. Nu mult după asta răzăşii de veghe au adus doi oameni străini cu cojocele, glugi şi toiege. Purtau plete sub căciuli mari. Un dulău alb ciobănesc venea după ei.

— Spun că vor să vorbească cu comisul nostru, a grăit unul dintre răzăşi cătră Botezatu.

Jder s-a ridicat numaidecît din culcuş ş-a venit lîngă flăcări. A cercetat fără cuvinte pe cei doi ciobani. Cînd s-a aşezat el, s-au lăsat şi ei pe vine, cu cînele alb între dînşii.

— De unde sînteţi?

— De la Caşin, cinstite comise, a răspuns cel mai bătrîn. Oile noastre au trecut înainte acu o săptămînă cu mari greutăţi, fiind o vreme ca asta. Dar ce să facem? Ne plecăm la voia lui Dumnezeu. Socoate baciul nostru cel bătrîn Andonie, care a împlinit optzeci de ani la Sfinţii-Arhangheli, cum că n-a mai fost asemenea iarnă grăbită de cînd ţine el minte. Şi în loc să se-ntărească, e tot mai moale şi mai-mai să dea în ploaie. Apoi, zice el, că asta ar fi de la Dumnezeu, pentru păgîni, ca să umble greu şi să se înglodeze.

— Fiţi cu băgare de samă, feciori, ne porunceşte el, rămîneţi cîţiva în urmă şi priveghiaţi cum umblă navrapii; daţi-ne de ştire nouă ca să ştim ce poteci să apucăm în munte, unde numai capra