aici. Pe o înălţime ce se chiamă Cetăţuia, măria sa are şi artilerie destul de bună, care aicea se chiama „puşti"'. Unele puşti uşoare pot fi trase cu uşurinţă de două părechi de boi; însă altele care se chiamă „pive", turnate în bronz, sînt foarte grele şi stau pe căruţe mari cu roate joase, şi trebuiesc douăzeci şi treizeci de părechi de boi ca să le mişte. Se zice că turcii aduc pive de acestea şi mai mari decît ale Voievodului. Nu ştiu cum le vor purta pe drumurile ţării, căci aceste drumuri pur şi simplu nu există: aşa încît aud că, pe lîngă şaizeci de boi de fiecare pivă, mai au şi cîte cincizeci ori şaizeci robi creştini, care le împing şi le saltă în locuri grele.

Pe lîngă puşti şi curteni, Voievodul mai are şi contingente auxiliare: unele care se chiamă „gloate" — adică mişeii de rînd care vin cu arme primitive şi care se dovedesc înfricoşători cînd duşmanul e biruit; altele care servesc în schimbul unor foloase, privilegii şi moşii, şi care nu primesc de la Voievod nici soldă, nici hrană. Aceştia sînt răzăşii, care m-au interesat pe mine.

Cu sprijinul prietinului nostru, domnul postelnic Ştefan Meşter, am intrat în legătură cu unul din cei care îi conduc. E un boier tînăr cu numele Onu Păr-Negru, prea devotat stăpînului său. Se află aici şi alţi tineri devotaţi măriei sale; însă domnul Onu Păr-Negru e un june care adaogă devotamentului o valoare personală puţin obişnuită.

Mi s-a dat învoirea să comunic cu domnia sa şi să-l întovărăşesc în unele expediţii. Signor Ştefan Meşter vine şi domnia sa cu mine, ca să-mi fie interpret: şi astfel am ajuns să înţeleg pînă la un punct sufletul acestor oşteni care, lucru curios pentru noi, servesc fără simbrie. Pare că se găsesc şi în alte ţări asemenea participări ale autohtonilor; totdeauna însă asemenea participări se află legate mai mult de interese venale. Particularitatea oamenilor acestora de aici e că ei socotesc războiul cu Păgînul ca o afacere personală, şi nu văd atît dobîndă după biruinţă pe cît datoria sacră, pe care o vor depune în cumpăna Domnului luminii, la judecata ultimă.

Signor Giuseppe mi-a făcut o mustrare amicală pentru amestecul meu între răzăşi. Cum ismailitenii au început a înţepa cu trupele lor de pradă hotarul Moldovei, răzăşii se pregătesc să intre şi ei în acţiune, cu porunca şi învoirea Voievodului. Ţin să fiu şi eu de faţă la ce se petrece; signor Giuseppe înţelege să fac asta pe răspunderea mea proprie. Cu toată nemulţămirea, ce-i pot produce, mă duc pe răspunderea mea, ca să nu se spuie cîndva că Veneţia n-a dat sprijin cu sabia în acest război cu necredincioşii.»

La începutul lunii dechemvrie, domnia sa comisul Manole Păr-Negru se afla ieşit la oaste cu feciorii săi. Numai jupîn Dămian lipsea, fiind neguţător în ţară străină. Părintele ieromonah Nicodim îşi lăsase iar singurătatea de la Neamţu şi ţinuse să stea alături de tatăl şi fraţii săi după trup. Îndrăznise a încinge şi sabie, fără a lepăda crucea de chiparos în care se afla dăltuit chipul lui Hristos şi pe care o purta la piept, pe straiul monahicesc de dedesubt. Iar pe deasupra purta dulamă de oştean după cuviinţă.

Uneori steagurile de răzăşi se aflau bulucite toate în preajma Domniei, şi atuncea stăteau la porunca lui jupîn Manole, comisul cel mare, pentru rînduiala învăţăturilor de război. Cîteodată unele steaguri se desfăceau într-o parte spre Ţara-de-Jos, altele prin cotiturile munţilor în hotarul ţinutului Putnei; dar aveau unele de altele ştire şi se răspundeau cu bătrînul Manole Păr-Negru.

În ajunul Sfintei Naşteri, Soliman-Beg hadîmbul, aflîndu-se la Cetatea Brăilei, a slobozit poruncă navrapilor să spargă hotarul înspre Crăciuna. Cînd i-a venit ştire că hotărîrea s-a împlinit, a purces şi el cu grosul oştilor ca să intre în valea Siretului şi de-acolo, ţinînd laturile cît spre munte, cît spre şes, să împingă înspre miazănoapte orice i-ar sta în cale, pînă ce va găsi grosul oştilor lui Ştefan-Vodă.

Înainte de a călca Focşanii, hadîmbul şi-a oprit tabăra în popas de o zi. Ulemalele au strigat asupra urdiei lauda lui Mahomet proroc şi crainicii au adăogit porunca marelui Sultan.

— Poruncit este lui Soliman-Beg, de cătră Domnul şi Împăratul lumii Mehmet, să vă ducă asupra beiului de la Ac-Iflac, să-i găsiţi oştile, să-i sfărmaţi oştile şi Soliman-Beg să apuce de barbă pe beiul de la Ac-Iflac şi să-l tîrîie la picioarele Împăratului lumii Mehmet-Sultan.

Jder, cu patru steaguri de cîte cinci sute de răzăşi, se afla în laturea Cetăţii Crăciuna sub munte. Şi aştepta acolo veşti de la comisul cel bătrîn, care se ţinea dincolo de Trotuş cu celelalte douăsprezece steaguri, grosul răzăşimii ce avea sub mîna sa. Era sară de iarnă cu moloşag şi pîclă. Sub brădet, roatele de răzăşi aprinseseră focuri.

Lui Jder şi soţilor săi, obraze subţiri, Gheorghe Tătaru le aşternuse cetină groasă în preajma flăcărilor. Obrazele subţiri erau talianul Guido si domnia sa postelnicul Ştefan Meşter.

Veneţianul îşi lepădase straiele lui scumpe cu înflorituri de matasă şi pusese pe el şiac şi dulamă de oştean, în cap căciulă. În această parte de lume, îl încredinţase postelnicul Ştefan, iarna şi nu gustul oamenilor hotărăşte straiul. Deci signor Guido se simţea foarte bine în preajma unui pojar clădit din trunchiuri întregi şi socotea căldura aceea care-i intra în toate mădulările drept cel mai mare bun al vieţii. Însă răzăşii cît şi comisul lor cel tînăr Onu aveau altă socotinţă şi ţineau să întrebuinţeze focul şi pentru alte nevoi ale trupului. Înaintea lui Signor Guido Solari apăruse un hartan de berbece străpuns de o ţiglă de lemn şi acel hartan fusese aşa potrivit în preajma jarului, încît nu mai putea ieşi din cîmpul de cercetare al oaspetelui veneţian. Gheorghe Tătaru dintr-o parte, un răzăş din altă parte începură a-l stropi cu salamură şi atunci o mireasmă plăcută de friptură dădu înştiinţare veneţianului că sînt pe lumea asta şi alte plăceri decît un pat de cetină în preajma focului. Îndată ce hartanul a început a se rumeni, Gheorghe Botezatu găsi în desagii lui o ploscă cu vinars de afine.

— Asemenea lucruri