la Suceava, ca să vedem cetatea de scaun, am cunoscut pe o doamnă care are numele neobişnuit de Candachia şi o frumuseţă cu mult mai puţin obişnuită decît numele. E vrednică de penelul pictorilor noştri, nu ca să înfăţişeze madone, ci o Salomee prezentînd lui Herod capul sfîntului Ioan Botezătorul. Pentru o sărutare a ei mi-aş da şi eu căpăţîna, de şi mă numesc Giuseppe.

Se spune că tînărul moştenitor al tronului Moldovei, Alexandru-Voievod, care se afla în clipa aceea la Cetatea Sucevii, venit pentru noi solii din porunca părintelui său, ar fi fost cuprins de o patimă subită pentru această frumoasă doamnă Candachia. Urmarea a fost, ca la orice curte de prinţ, că soţul, domnia sa boierul Cristea Păr-Negru, a fost poftit la Alexandru-Vodă, ca să se bucure de cuvintele amicale şi preţuirea neaşteptată a tînărului său prinţ. Alexandru-Vodă i-a şi spus că-l va cere părintelui său pentru curtea sa particulară, pe care o ţine la Bacău, cătră hotarul Ţării Ungureşti. Signor Cristea Păr-Negru, tînăr nobil plin de vanitate, nu mai cunoaşte margini mîndriei sale pentru asemenea alegere. Doamna Candachia mi s-a părut cu mult mai puţin încîntată. Cu spaimă am aflat că practică virtutea şi iubeşte cu adevărat pe soţul său. Iată unde a trebuit să vin ca să descopăr îndeplinite poruncile ce se dau femeii în textele sfintei noastre religii creştine.

Îţi voi mai spune în puţine cuvinte că ne-am înfăţişat Doamnei Voievodului Ştefan, principesă din neamul împărătesc al Comnenilor.  Mi  s-a părut palidă şi înfricoşată de evenimente. Gurile rele spun, şi agenţii noştri n-au întîrziat să-mi comunice, că mîhnirea împărătesei Maria s-ar fi datorînd mai cu samă unei tinere domniţe, fiică a lui Radu Basarab. Voievodul căzut al Ţării Româneşti. Această tînără roabă n-are ochi decît pentru Domnul şi stăpînul care a cucerit-o: ceea ce ar arăta că prinţii şi prinţesele de aici sînt oameni, ca pretutindeni pe lumea aceasta.

Mai folositoare mi-a fost la Suceava cunoştinţa unui oarecare stolnic Gavriluţă, boier şi el al lui Basarab ca şi amicul meu postelnicul şi oploşit aici cu jupîneasa lui. Altă frumuseţă, ceva mai îmbielşugată decît a jupînesei Candachia. Nu înţeleg cum pot ajunge pînă aici bărbaţi cu soţiile lor, pe cînd eu mă aflu singur şi văduvit de toate, îmi vine a crede că cei care ajung aici cu soţiile lor tind a deveni binefăcători ai celor singuri, cum sînt eu.

Doamna aceasta, cu numele Dafina, e foarte sprîncenată şi m-a privit îndelung cu ochii ei negri. Am aflat că n-ar fi admiratoarea soţului său, ceea ce m-a bucurat; şi al doilea zîmbet al său l-am primit pînă în fundul fiinţii mele. Cea din urmă anecdotă a iubirilor acestei doamne mi-a fost comunicată tot de domnia sa postelnicul.

Se zice că soţul a intrat în camera soţiei tocmai cînd prietinul păşea peste fereastră. Cine-i acel prietin, Gavriluţă stolnicul n-a putut şti. S-a întors cu gesturi semnificative cătră frumoasa jupîneasa Dafina, cerînd lămurire. Dar frumoasa jupîneasa căzuse pe sapte şi se făcea moartă pe pardoseala camerei. Iubind-o profund, după duhul său simplu, stolnicul Gavriluţă a socotit-o pierdută pentru totdeauna şi a început a plînge şi a se tîngui. După un pătrar de oră jupîneasa Dafina n-a mai putut suferi lacrimile lui care-i pătau obrazul sulemenit şi a deschis un ochi. El se opreşte din plîns şi întreabă grăbit, ca să n-o vadă murind iar:

— Ce s-a întîmplat? Spune, sufletul meu, ce este?

— Era să mor de spaima ta... suspină ea.

— Şi acuma te simţeşti mai bine?

— Nu ştiu, dragul meu soţ; tot mă simţesc înfricoşată; m-aş face bine şi aş învia deplin dacă mi-ai jura ceva...

— Jur! Jur! se leagă numaidecît Gavriluţă.

— Atunci jură, iubitul meu soţ, că n-ai văzut nimic.

— Amin! se grăbeşte să încheie Gavriluţă drama. Şi jupîneasa Dafina a înviat cu desăvîrşire.

Am binecuvîntat această înviere. O socotesc preludiu la mîngîierea unui biet nobil veneţian în exil.»

Aceluiaşi mare domn şi membru în consiliul secret de zece, i-a adresat carte şi al doilea sol veneţian, signor Guido Solari.

«Nobilului meu protector, strălucitul domn Andrea Vanini, cele mai respectuoase şi recunoscătoare salutări trimete Guido Solari, sol în Moldova. Şi să ştii, nobilul meu domn şi protector, că am ajuns cu bine la această curte depărtată şi aşteptăm aici războiul cu necredinciosul Is-mailitean.

Despre lucrurile cele mai de căpetenie fără îndoială a scris înălţimii tale soţul meu de solie prea onoratul domn Giuseppe, ca unul ce se află mai vîrstnic decît mine, mai cu experienţă şi mai cunoscător al lumii. Aşa că eu n-aş cuteza să atac ca domnia sa problemele de strategie şi diplomaţie. Am socotit însă că ar putea interesa pe înălţimea voastră unele împrejurări şi fapte de la această curte care mie mi s-au înfăţişat într-o lumină deosebită. Între cele văzute, pe mine m-au interesat mai ales trupele de nobilime mică rurală a ţării, cărora aici li se spune răzăşi. Întîia oară i-am văzut pe răzăşi la Roman; şi un prietin al meu de aici, bărbat în vîrstă şi instruit la noi la Veneţia, ne-a informat că acele contingente remarcabile prin înfăţişarea şi ţinuta lor servesc pe Voievod fără simbrie. Sînt oamenii măriei sale, spunea acest prietin de care vorbesc, domnul postelnic Ştefan Meşter, văr al lui Basarab-Vodă, fost principe al Ţării Româneşti. Cum destinaţia mea, din mila marilor domni care mă ocrotesc, este să servesc Veneţia cu sabia, fie la hotarele noastre continentale, fie în ostroavele pe care le avem în stăpînire, am fost cu luare-aminte faţă de trupele Voievodului Moldovei. Am văzut zece pînă la douăsprezece mii de curteni în leafă, trupe de mîna întîia, cu armură uşoară, cu care măria sa Ştefan a făcut acum trei ani războiul cu Basarab-Vodă. De fapt războiul a fost cu ismailitenii, sub mîna cărora domnea Basarab-Vodă. Însuşi Basarab avea oaste puţină; iar războiul a fost purtat mai cu samă de necredincioşi, cu oşti din cetăţile Dunării. În acel război lefegiii lui Ştefan-Vodă şi boierii Moldovei cu oamenii lor au dovedit vitejie şi disciplină. De atuncea măria sa, Voievodul a întărit şi mai mult disciplina şi meşteşugul trupelor sale, ţinîndu-le mai ales în tabăra de