Braţul măriei sale a lovit, a stăpînit şi a călăuzit. Mă întrebam în acea oră, cînd îi priveam pe toţi, bătrîni şi tineri, prin ce meşteşug iscusit izbîndise Voievodul Ştefan să facă a fermenta în asemenea amfore primitive vinul nou al unui ideal? Simţeam în cei mai mulţi o comunicare caldă cu prinţul lor şi o iluminare sufletească, şi socoteam asta încă una din tainele pe care le întîlnesc la fiecare pas în acest colţ de pămînt.

Părintele Amfilohie arhimandritul, cercetător mai rece al oamenilor de care mă interesam, îmi dădea a înţelege că s-ar putea tălmăci asemenea prefacere nu numai printr-o înrîurire mistică, ci mai ales prin puterea Voievodului de a-şi impune autoritatea. Cum judeţul său e totdeauna drept şi neînduplecat, măria sa ar socoti că păcătuieşte faţă de Dumnezeu dacă nu l-ar sprijini cu sabia. De la început Domnul Moldovei a adus în jurul său oşteni buni pe care a ştiut să-i aleagă şi să şi-i facă devotaţi. Cu o curte care numără zece ori douăsprezece mii de săbii, dacă ai însuşirile necesare stăpînitorilor, poţi pune rînduială acolo unde a fost anarhie.

— Însă nu e numai asta, a adaos zîmbind părintele arhimandrit; cred şi eu, cum cred toţi moldovenii, că Domnul Dumnezeu a ales şi a trimes la vreme Domn acestui pămînt, în acest veac de restrişte.

Rog pe sfîntul meu părinte şi stăpîn să binevoiască a nu zîmbi de toate aceste reflecţii ale mele, făcute într-o atmosferă de furtună apropiată. Să binevoiască părintele şi stăpînul meu să aştepte cele nouăzeci şi nouă de zile de care vorbesc astrologii naivi de aici, şi, dacă Ismailiteanul va fi înfrînt, stăpînul şi părintele meu să-mi dea dreptate.

 Mărturisesc că şi eu cred în izbîndă ca şi toţi cei din jurul meu. E destul şi asta pentru a înţelege în parte puterea acestui om de la marginea lumii.»

Cam în aceeaşi vreme îndrepta o carte de taină unul din solii veneţieni, signor Giuseppe Vanini, vărului şi ocrotitorului său gran signor Andrea Vanini. Membru în consiliul de zece al Republicii.

«Prea strălucite domn şi iubite vere, scria signor Giuseppe, niciodată nu mi-aş fi închipuit că de la somptuosul nostru San-Marc, şi de la Palazzo Dogale şi de la Garfa şi Osteria Nera, şi de la palatele noastre de marmoră în afară şi aur înăuntru, voi ajunge într-un loc de pedeapsă ca acesta întru care mă aflu. De aici de la Vaslui, pînă la Pontul Euxin nu-i departe. Acolo a suferit Ovidiu; aicea sufăr eu. N-am găsit nimic din obiceiurile noastre, din mîncărurile noastre, din petrecerile noastre. Doamnele frumoase cu care sîntem prietini au rămas la Veneţia; aicea aşteptăm să ne covîrşească în curînd armiile nenumărate ale necredincioşilor. Cine poate fi atît de lipsit de logică încît să-şi închipuie că Voievodul Ştefan, cu mijloacele lui destul de sărace, ar putea săvîrşi mai mult decît Veneţia şi decît regi mari împotriva Păgînului?

Trebuie să recunosc Voievodului multe însuşiri; e un prinţ adevărat şi m-am bucurat de bunăvoinţa măriei sale; mi-a pus întrebări în limba noastră şi a părut atins de complimentele ce i-am făcut; are oaste în leafă dintre cele mai bine întocmite; are în sprijinul său şi pe autohtoni, ceea ce mi s-a părut interesant; are încredere în sprijinul divin şi-i dau dreptate să creadă că-l va avea, deşi e schismatic: nu văd însă cum toate acestea la un loc, adăogind şi îndemnurile noastre cele mai energice, ar putea opri valul care înaintează. Se spune că Soliman-Beg a şi atacat hotarul Moldovei.

Mărturisesc că în minuni nu cred. Aşa că nu aştept decît întoarcerea mea la Veneţia, unde am lăsat toate cele iubite şi plăcute... Vei deschide ochii cu uimire cînd îţi voi face cunoscut că aici e iarnă de patru săptămîni. Unele zile sînt frumoase, de şi reci, soarele străluceşte în cer senin peste cîmpii şi colibe, alte zile umplute de ceaţă îmi închid şi modesta privelişte a sus-ziselor cîmpii şi colibe. Muzici şi baluri n-avem; cărţi şi şah nu joacă nimeni; nu-mi rămîne decît o singură îndeletnicire: mărturisesc că e plăcută şi am la ea buni tovarăşi. Ca să beau vinul foarte bun al ţării, am nevoie numai de cupă; tovarăşii pe care întîmplarea mi-i pune la îndămînă mă înţeleg fără cuvinte. Gestul braţului drept e singura noastră elocvenţă. Am auzit că şi măria sa Voievodul iubeşte asemenea îndeletnicire, însă pînă acuma n-am avut onoarea să-i fiu adversar. Ai fi spunînd unii şi alţii că măria sa, de cînd se află cu ostile în această tabără, duce viaţă aspră, ajunează des şi înlătură întrucîtva de la mesele sale îmbielşugarea acestui rod dumnezeiesc. Măria sa gustă numai o dată din cupă; după aceea se întoarce la grijile, poruncile, cercetările sale, c-o stăruinţă pe care o admir, însă o socot o zădărnicie a zădărniciilor. Bineînţeles nu spun asta în gura mare, dar o cred desăvîrşit înlăuntrul meu.

Iată care-i părerea curentă a unora dintre boierii moldoveni. Mi-a împărtăşit-o singurul bărbat cultivat din ţară — afară de Voievod, în faţa căruia sînt obligat să mă închin după protocol şi să accept că are toate însuşirile prinţilor. Acest singur bărbat cultivat din ţară se numeşte. Postelnicul Ştefan Meşter. Nu-ţi voi face portretul său fizic; să ştii că nu e un Adonis; dar spiritul lui îmi place.

— Turcii, argumentează domnia sa pentru alţii, sînt pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Fiind de la Dumnezeu pedeapsă, nu se cuvine să ne împotrivim, ci cată să ne supunem lor.

E o logică neînduplecată pe care, dealtminteri, o cunoaşte şi Mehmet-Sultan. Sprijinind-o c-un pahar de vin vechi, domnia sa postelnicul Ştefan îi îndoieşte valoarea.

De la domnia sa am cunoscut şi nişte versuri celebre în Orient, ale unui poet mahomedan cu numele Hafiz. Mi le-a rostit chiar în limba originală. I-am făcut observarea că nu înţeleg nimic şi domnia sa mi le-a tălmăcit. Iată-le:

Beţia e maică stricăciunilor,

Dar această maică a stricăciunilor

Are sărutare mai dulce decît o fecioară.

 

După ce am descoperit că orientalii au poeţi aşa de înţelepţi, m-am putut încredinţa cu ochii mei că moldovenii au prea frumoase muieri. Într-o călătorie pe care am făcut-o