lăuntric a mă socoti într-o regiune misterioasă şi între oameni pe care încă nu-i pot descifra. Religia acestor ţinuturi e grecească, totuşi datinile ce observ au în ele ceva cu totul particular. Limba ce se vorbeşte obişnuit în popor ori între nobili e alta decît arhaica slavonă a cancelariei, aşa cum la noi, în Apus, limba vulgului e una şi vechea noastră latină alta. Fără să vreau am băgat de samă unele ecouri asemănătoare între muzica limbii de aici şi dialectele italiene. Am auzit desluşit chiar vocabule sarde şi spaniole.  Multe alte lucruri  misterioase  m-au tulburat în felul de a fi al oamenilor, în chipul cum privesc ei moartea şi viaţa. Mă aflam departe, la hotarul lumii barbarilor, şi totuşi nu mă simţeam străin. E fără îndoială o iluzie, datorită înclinării mele cătră poezie; totuşi trebuie s-o mărturisesc părintelui şi domnului meu.

După ce ne-am spus numele şi calităţile, Voievodul s-a închinat spre noi cu voie-bună şi ne-a spus:

— Domnilor, binevoiţi a îngădui să tacă puştile şi pivele ce trebuiau să sune în onoarea domniilor voastre. Mai potrivit e să păstrăm pulberea pentru alt scop. Vă rog să mă urmaţi în casa lui Hristos, ca să ne închinăm lui şi să-l rugăm să dea bună lumină sfatului nostru.

L-am urmat în tăcere, în paraclisul curţii domneşti. Acolo au slujit trei preoţi întru lauda lui Dumnezeu Hristos. După ce-am ieşit de-acolo, Domnul ne-a îndemnat să trecem în camerele pregătite pentru noi; slujitorii noştri ne-au adus sacii de piele cu lucrurile şi ne-am schimbat hainele de drum. Nu mult după asta aprozii ne-au poftit la cină. Nu m-au interesat mîncările, cît oamenii. Şi în afară de cei pe care-i ştiam, am cunoscut la masa domnească pe un cleric cu înfăţişare ascetică de care m-am legat numaidecît. Duhul său nu e neliniştit şi caustic ca al domnului postelnic, ci paşnic şi blînd, însă cu destulă ascuţime. Are numele Amfilohie arhimandrit; pare sfătuitor de orice clipă şi secretar intim al Voievodului. În stînga îl aveam pe cuvioşia sa; în faţă pe Domn. În urechea mea stîngă a pătruns destulă dulceaţă de vorbe în limba zeilor Olimpului; iar în faţă aveam figura energică şi luminată a Voievodului. Cătră sfîrşitul cinei, cînd paharnicul său i-a înfăţişat cupa de vin cu toate formele consacrate, gustînd din ea şi apoi înghenunchind şi prezentîndu-i-o, am ascultat şi din gura măriei sale cîteva cuvinte pe care nu mă obişnuisem a le auzi la curţile altor prinţi. A închinat cupa în cinstea stăpînilor noştri. A adăogit:

— Cinstiţi oaspeţi, bănuiesc că prinţii care v-au trimes la mine ca să cunoaşteţi ce fac şi ce pregătesc au o îndoială în privinţa acestui război. Eu socotesc că puterea lui Sultan Mehmet e mare, însă n-o cred nebiruită. N-aş fi în stare singur s-o înfrîng şi nădăjduiesc în ajutorul Domnului Hristos. Potrivit ar fi, pe lîngă ajutorul lui Dumnezeu, să am şi ajutorul fraţilor mei creştini. Să ne înarmăm pe dinlăuntru cu credinţă tare, dar pe dinafară să nu uităm a pune zale şi a ţinea în mînă sabie ascuţită. Înainte de acest război am căutat să aşez de partea mea şi alte împrejurări: de aceea am înarmat cu oşteni buni cetăţile mării şi am împins pe ismailiteni din Ţara Românească peste Dunăre. Socotinţa mea este că Mehmet-Sultan e bine să rămîie dincolo de fluviu. Şi mai bine decît atît este să nu poată intra în cetăţile Moldovei: atunci căderii noastre ar urma căderea neopriţi de nimic a fraţilor noştri care stăpînesc pe leşi şi unguri. Ori stăpînii domniilor voastre, ori fraţii noştri craii ar putea spune, dacă încă n-au spus, şi mi se pare că au spus, că ajutorul ce cred eu folositor pentru creştinătatea întreagă ar fi în rîndul întîi folositor intereselor mele şi de aceea îl cer. Iar eu am să răspund în puţine cuvinte.  Cunoscînd bine puterea lui  Mehmet-Sultan,  m-aş putea alcătui lesne cu înălţimea sa, ca să-mi fie mie bine şi să aibă această ţară tihnă. Dacă pun eu la pămînt sabia, măria sa Mehmet se îmblînzeşte îndată. Dar eu nu pun la pămînt sabia, eu sînt oştean al credinţii mele, şi războiul ce pregătesc e un război pentru suflet, după cuvîntul sfînt că omul nu se hrăneşte numai cu pîne.

Taina acestor mărturisiri s-o cunoască Dumnezeu; eu am primit lovitura lor pînă în fundul sufletului; am cuprins mîna părintelui arhimandrit Amfilohie şi am strîns-o. M-am cufundat după aceea în sine-mi, am închis o clipă ochii şi m-am rugat pentru izbînda Voievodului.

Se aflau la cina domnească cei mai mulţi dintre nobilii măriei sale, unii ocîrmuitori de ţinuturi, alţii împlinind anume slujbe la curte, după rînduiala împărăţiei ruinate a Răsăritului. Mai erau, în afară de aceştia, şi alţii, stăpînitori bogaţi de pămînturi, care aduceau Domniei contingentele lor de oaste. Îi observam şi, în acelaşi timp, ceream lămuriri părintelui arhimandrit. Înfăţişarea lor bărboasă şi violentă îmi îngăduise de la cea dintîi privire să-i aşez în categoria anumită a oamenilor necultivaţi care dau fiinţii lor cu îmbielşugare din seul şi laptele pămîntului. În ce priveşte preocupările spirituale, fără îndoială că între ei şi supuşii lor nu e mare deosebire. Cu toată cultura de care se bucură patria noastră, avem şi noi destui de-aceştia. Înainte de a veni Ştefan-Vodă-la cîrma Moldovei, toţi aceşti boieri nu se îndeletniceau decît cu intrigile politice şi împărecherile în jurul pretendenţilor la tron. Ţara n-are un statut anumit al succesiunii voievozilor. Nu se cere Domnului decît să fie din stirpea stăpînitorilor vechi şi legitimi; nobilii au datoria să aleagă pe cel mai vrednic. Cum s-a îndeplinit această sfîntă dorinţă a întemeietorilor, care au ţinut să aşeze ca lege suverană a domniei virtutea, îşi va putea da sama sfîntul meu părinte şi stăpîn cînd îi voi spune că Voievodul Ştefan a apucat dreptul său de moştenire după ce, un sfert de veac, ţara a fost frămîntată de lupte lăuntrice, trădări, omoruri între fraţi şi neamuri. Însuşi părintele său Bogdan-Vodă fusese tăiat de un frate în aceste amestecuri. Dumnezeu a trimes ţării la timp pe bărbatul dorit de morţi şi aşteptat de vii.