sale trebuie s-o împlinim. Să ştii, comise Onu, că veacul său nu-l preţuieşte îndeajuns pe măria sa. Şi mai află că mi s-a arătat vedenie de izbîndă la asfinţit, cînd s-au dat la o parte pîclele Ceahlăului. Toată partea asta de ţară a văzut minunea; unii vor fi înţeles şi s-au veselit.

Jder a părut că se înfricoşează la început de aceste vorbe. După asta i s-au luminat privirile, şi îndată bună-vestirea postelnicului Ştefan a trecut între răzăşi. Cînd şi-au pus caii la umblet, grăbind mersul solilor la Domnie, ceva din bucuria feţelor lor a părut a se răsfrînge şi asupra priveliştii. Cuviosul părinte Geronimo della Rovere a văzut deodată o turmă mare de oi poposită în vale, cu tot tarhatul coborît de pe asini. Ieşise hora în marginea satului, ca să fie păstorilor petrecere. Bacii cei bătrîni cu saricile miţoase pînă la pămînt stăteau rezemaţi în bîte privind tineretul. Doi dintre ciobanii tineri îşi lepădaseră miţele grele la pămînt şi păşiseră cătră feciorii din partea locului. Erau doi juni înalţi şi mlădioşi. Dăduseră drumul de sub căciuli pletelor. Cît sînt în slujba oilor, — dădea lămurire italienilor postelnicul Ştefan — aceşti păcurari îşi ţin părul sub cuşmă. La sărbători ale tinereţii, cum e hora de azi, îşi lasă valurile de păr să le bată şalele, pînă la chimir. Unul avea plete bălai, altul negre-corb. Avîntul cu care jucau împreună cu feciorii satului danţul voinicesc, la sunetul cimpoaielor, avea ceva înaripat şi sălbatic în acelaşi timp. Ţara părea dintrodată veselă şi fericită părintelui Geronimo.

— Însă asta nu-i decît o înşelare, îşi tălmăci postelnicul gîndul său. Adevărat este că hora nu îmbătrîneşte şi nu se întristează niciodată; dar în dosul bucuriilor celor mai aprige stă la pîndă aceeaşi grijă crîncenă de care vorbeşte un poet vechi.

— Într-adevăr, priveliştea nu mi se mai pare veselă, mărturisi, cu ochii umbriţi, părintele dominican.

Cînd au trecut în cealaltă parte a satului, printre căsuţe albe şi uiliţi înguste, au văzut alt popor adunat la o înmormîntare, lîngă bisericuţa de lemn. Bătea un clopot sfios, risipindu-şi sunetele spre păduricea de stejari de-aproape, şi mortul, în sicriu deschis, era purtat într-un car cu boi porumbi, întovărăşit de neamuri: bărbaţii cu capetele goale, muierile cu broboade cernite. Preotul, în odăjdii, călăuzea alaiul; două bătrîne desfăşurau din cînd în cînd poduri de pînză, ca să poată trece călătorul spre veşnicie, în lumea umbrelor. Alte babe, bocitoare, cîntau cu jale după sicriu. Pîlcul de răzăşi al lui Jder s-a oprit, salutînd cuviincios pe necunoscutul care se ducea spre o lume mai fericită. Totuşi bocitoarele jeleau mîhnirea neamurilor.

Cu fruntea descoperită, părintele dominican privea şi asculta cu încremenire.

— Am vedenia unui rit pe care îl credeam scufundat, a zis cuvioşia sa cătră postelnic. Credeam că asemenea voceratrice n-au mai rămas decît în munţii sălbatici ai Sardiniei.

— Se află şi la noi, la Vaslui, pe tărîmul celălalt, a zîmbit strîmb cătră dominican dumnealui postelnicul.

 

 

 

CAPITOLUL XIV

ÎN CARE SE ARATĂ CE SPUN SOLII, IAR LA URMĂ NE ÎNTÎLNIM CU HRANA-BEG

 

La 22 a lunii noemvrie, părintele dominican Geronimo della Rovere dădea papii Sixt cea dintîi înştiinţare despre solia sa la curtea Voievodului Ştefan.

«Această curte, sfinte părinte şi stăpîne, scria dominicanul în cartea sa, se află improvizată într-un tîrg primitiv cu numele Vaslui. Oraşul de scaun al Domnului e în miazănoaptea ţării, la Suceava. Acolo îşi ţine Doamna şi averile, într-o cetate întărită ca şi cetăţile noastre, cu garnizoană bună. Însă prevăzînd de mai multă vreme războiul cu Sultanul Mehmet, Voievodul şi-a întocmit tabără aici într-o regiune aleasă cu îngrijire, unde condiţiile naturale îi dau putinţă de bună apărare faţă de orice invazie. După asta am cunoscut că acest prinţ are, între alte însuşiri, o chibzuinţă strategică puţin obişnuită frunţilor încoronate. Un prietin al meu de aici, bărbat întru totul deosebit şi cultivat la şcolile veneţienilor, pe care îl voi numi signor postelnic, îmi spunea într-o sară, cu privire la coroanele Regilor, că ele sînt trebuitoare ca să puie strălucire materială acolo unde s-ar cuveni să fie strălucirea spiritului.

N-aş putea susţine că Voievodul Moldovei nu mi s-a arătat şi mie, în primul ceas, întru toată măreţia unei curţi orientale, căci aşa cere rînduiala cînd vin solii. Se afla învestmîntat în strai bizantin de brocart şi aur şi spătarul său, jupîn Mihail Vrînceanu, îi purta cununa, buzduganul şi spada, iar în jurul său toţi boierii se înşirau în haine grele şi lungi. Obiceiul acesta l-au primit moldovenii de la curţile principilor bulgari şi sîrbi, odată cu limba slavă a cultului lor şi a cancelariei; şi unii şi alţii încearcă a imita Bizanţul; dar sub ceremonial am cunoscut un bărbat asupra căruia Domnul Dumnezeu a binevoit a-şi coborî harul.

Se aflau în faţa palatului puţine trupe, cu zale şi suliţi. Însă în toată împrejurimea observam tabără mare de corturi şi bărătci de lemn c-o rînduiala strictă. Signor Onu, comandantul cortegiului nostru alcătuit din oameni ai ţării, a oprit printr-un semn al mînii coloana, şi atunci toată răzăşimea — cum se spune acestei călărimi — şi-a descoperit capetele şi, printr-un singur gest, oamenii au pus cuşmele între urechile cailor.

— Să trăieşti, măria ta, am adus solia, a zis singur Onu.

După cît am înţeles de la signor postelnic, aceste vorbe nu erau în protocol; totuşi Voievodul a zîmbit şi i-a plăcut ţinuta oamenilor săi. Atunci răzăşii s-au desfăcut în dreapta şi-n stînga, deschizînd trecere; Domnul a făcut doi paşi împotriva noastră; noi am descălecat şi ne-am dus cu grabă spre el închinîndu-ne. Cînd ne-am ridicat fruntea, am băgat de samă că Voievodul ne cercetează cu luare-aminte. N-aş înţelege de ce privirea măriei sale s-a aţintit asupra mea îndelung. M-am simţit tulburat şi mişcat.

— Bine-aţi venit, domnilor, la curtea noastră şi în ţara părinţilor mei... a zis măria sa.

Signor postelnic mă prevenise că Domnul vorbeşte italiana. Totuşi surprinderea nu mi-a fost mai mică decît plăcerea, în acelaşi timp căutam un anumit sens cuvintelor: „în ţara părinţilor mei..."

Cată să mărturisesc, sfinte părinte şi stăpîne, că de mai multe ori, în acest loc unde am ajuns, am avut îndemn