Postelnicul avu iar zîmbetul lui strîmb.

— Strălucite seniore, se înclină el cătră veneţian, îmi îngădui să atrag luarea-aminte a domniei tale asupra oştenilor liberi care ne întovărăşesc şi asupra comisului Onu Păr Negru care-i călăuzeşte. Vă poftesc să credeţi că săbiile lor sînt bune şi ascuţite. Voievodul nostru are şi castele, după putinţa vistieriei sale. Dar n-aş cuteza să spun că toate aceste săbii, adăugind şi pe ale domniilor voastre, fac un sfert din numărul oştenilor lui Antihrist. Vine asupra Moldovei o oştire pe care Ismailiteanul o socoteşte nebiruită.

Călugărul dominican suspină:

— Cele trei sferturi care lipsesc vor fi împlinite de ocrotirea lui Dumnezeu.

— Amin, se închinară seniorii veneţieni. Postelnicul îi privi pe rînd în tăcere şi nu rosti nici un cuvînt de răspuns.

Solul de la Rîm păru a-şi scutura fruntea ca de o umbră şi se întoarse iar cătră postelnic, cerîndu-i cu ochii îngăduinţă să-şi urmeze amîndoi sfatul început.

— Sînt doritor, începu iar el cu voie-bună, să ascult toate laudele ce se pot aduce prinţului domniei tale.

— Unii prinţi şi regi au nevoie de laude, zîmbi postelnicul Ştefan, după cum are nevoie de laude un vin îndoielnic. Vinul de preţ mare m-am obişnuit a-l bea în tăcere. Îl veţi cunoaşte şi domniile voastre în acelaşi chip..

— Vorba asta îmi place, încuviinţă dominicanul. Sînt de părerea domniei tale în ce priveşte vinul. Mă îndoiesc că oamenii pot ajunge la asemenea desăvîrşire. Aş dori să aflu unde şi-a deprins ştiinţa diplomatică şi meşteşugul armelor Voievodul domniei tale.

— Pe cît înţeleg, cuvioase părinte, se ascuţi iar postelnicul Ştefan, ştirile ce aveţi de la curţile crailor despre Ştefan-Vodă îl socotesc înrudit pe măria sa cu urşii şi cu bourii mai mult decît cu doctorii filosofiei. Vei avea plăcerea, părinte, să cunoşti că măria sa a băut apa înţelepciunii din aceeaşi fîntînă răsăriteană din care s-a adăpat Apusul. În tinereţa sa, Ştefan-Vodă, a stat la învăţătură între monahi şi dascăli ai Bizanţului.

— Voi avea deci plăcerea să mă înţeleg cu măria sa în limba elină?

— Vei avea plăcerea asta, cuvioase părinte, şi plăcerea va fi şi de partea Domnului meu. Socot că te vei îndemna deasemenea, cuvioase părinte, să cunoşti şi bisericile pe care le-a înălţat, măria sa lui Hristos. Ca să le ridice măria sa, a adus meşteri din ţara Italiei. Zugravii i-a chemat din Răsărit. Însă şi unora şi altora măria sa le este călăuz, cerîndu-le să-şi supuie meşteşugul lor gusturilor şi gîndurilor măriei sale.

— Atunci cheia sufletului său e cu totul alta decît ne-am putut-o închipui.

— Dacă nu e supărare, e cu totul alta.

— Mă bucur nespus, aflînd asta.

— Bucură-te, părinte, şi-ţi spune bucuria şi-n limba latină; măria sa te va înţelege deasemeni.

— Mă aflu plin de uimire, mărturisi, mişcat, părintele dominican. După ce m-am mirat de asta, îmi dai voie, cinstite postelnice, ca să mă mai mir de alta şi să mă întreb: Cum poate şi cu ce poate sta asemenea Domn într-un război ca cel ce se pregăteşte şi-n războaie ca cele pe care le-a avut?

— În ce priveşte oamenii, cuvioase părinte Geronimo, Domnul s-a îngrijit ca să aibă pe unii ca cei pe care i-ai văzut.

— Am văzut pe aceşti călăreţi din cartea lui Herodot.

— Mai vechi, cuvioase părinte Geronimo. Şi legaţi de acest pămînt în care dorm părinţii lor din milenii. Veniturile trebuitoare oştilor curg în vistieria măriei sale de la vămile drumurilor de negoţ. De cînd Ismailiteanul a tăiat calea mării din mijloc prietinilor noştri veneţieni, s-au întocmit căi de negoţ continentale. Iar drumul cătră Cafa şi cătră aromatele răsăritene trece prin Moldova. Este o vorbă în ţara asta:

Decît domniile,

Mai grase-s neguţătoriile...

Venitul acestor vămi măria sa Ştefan îl jertfeşte lui Hristos. După ce a apucat domnia, ani şi ani s-a pregătit pentru acest sfîrşit.

— După cît am aflat, postelnice, şi domnia ta ai avut a suferi de ieşirea acestui prinţ în arenă. Căci domnia ta ai fost nobil al lui Basarab.

— Am fost boier al lui Radu-Vodă Basarab; dar inima mea era alături cu luptătorul pentru credinţă. Am sfătuit pe Basarab-Vodă să se întoarcă de cătră ismailiteni; măria sa nu m-a înţeles şi a căzut între necredincioşi. Destinul meu este să cad între ostaşii creştini.

— Deci te îndoieşti de biruinţa prinţului Moldovei?

— Poate se îndoieşte şi măria sa, dar nu pregetă nici o clipă. Să nu zîmbeşti, părinte Geronimo, cînd îţi voi spune că sîntem aici în slujbă sfîntă.

Dominicanul a întors spre boierul muntean ochi care străluceau de lacrimi.

Urcau în acel ceas al sfatului lor o colină deasupra văii Siretului. Depărtate întinderi se vedeau în soarele amiezii cătră sate, care nu se deosebeau decît prin stîlpi luminoşi de fum de priveliştile înconjurătoare. În fund erau păduri; în alt fund, codri; mai în fund, un munte mare, cu pisc de omăt trandafiriu.

Cît au stat în popas, au avut această privelişte măreaţă a Ceahlăului în urma lor. După aceea au coborît pe o colină domoală într-o vale ascunsă. La un corn de dumbravă au ieşit de pe o potecă nevăzută doi călăreţi, cu dulame şi cuşme la fel ca ale răzăşilor lui Jder. Şi-au împins caii cătră comis, i s-au închinat şi i-au spus cîteva cuvinte, apoi s-au desfăcut de pîlc şi s-au dus înainte cătră alte dumbrăvi, pe alte poteci tăinuite Comisul Onu a venit spre postelnic.

— Cinstite postelnice, a zis el, trebuie să grăbim; măria sa ne aşteaptă înainte de asfinţitul soarelui.

— Bine, să silim caii, s-a învoit postelnicul Ştefan. Să ştii, comise Onu, că aceşti boieri venetici şi acest popă rîmlean se ţin pe cai tot aşa de bine ca şi răzăşii domniei tale.

— Asta n-oi crede-o, cinstite postelnice, se fuduli Jder.

— Ba s-o crezi, comise Onu. Şi ce alta ţi-au mai spus acei doi călăreţi?

— Mi-au mai spus că unii brăileni s-au arătat în preajma Cetăţii Crăciuna. Mă gîndesc că mai degrabă m-aş afla acolo decît cu aceşti papistaşi.

— Totuşi, dacă măria sa ne-a trimes să-i aducem, să ştii că măria sa îşi are ale sale socoteli. Nici noi, nici aceşti străini nu le cunoaştem; dar voia măriei