— Mai mult sau mai puţin singur. Te încredinţez, cuvioase părinte, că acest tînăr are minte cît şi vitejie.

— Oricum, am înţeles că trupa ce avea era mică faţă de duşmanii pe care i-a înfruntat.

— Poate să fi fost aşa. Spunea ceva, cumva, despre asta, înălţimea sa Voievodul Alexandru?

— Nu spunea; am văzut pe faţa sa puţină ceaţă — ţi-o spun numai domniei tale — deci fapta m-a interesat tocmai prin asta şi am păstrat-o în amintire. Am înţeles că Voievodul Alexandru ar fi fiind un tînăr prinţ doritor să iasă la isprăvi şi izbînzi, aşa ca să se povestească despre înălţimea sa ceea ce auzea povestindu-se despre altul. Mi-a plăcut însufleţirea aceasta şi am lăudat-o cătră seniorii veneţieni.

Postelnicul a încuviinţat:

— E adevărat că se găseşte la Voievodul Alexandru dorinţa aceasta.

— Numai dorinţa?

 — Deocamdată atît, părinte Geronimo; cînd va fi în vîrsta părintelui său va săvîrşi poate şi Voievodul cel tînăr măcar unele din cele pe care stăpînul nostru le săvîrşeşte aşa cum se vede.

— Am auzit şi despre alte lucruri ciudate... ispiti cu voce blîndă părintele Geronimo pe postelnic.

— Cuvioase părinte, răspunse grăbit boierul muntean; nobilii din ţara asta nu-şi prea stăpînesc limbile. E bine să nu crezi nimic din ce-ai auzit.

— Aşa am să fac, postelnice. Observ că nu ţi-s prea dragi boierii moldoveni.

— Unii îmi sînt dragi; alţii nu. Dacă i-aş judeca după felul cum poartă şi mînuiesc sabia, s-ar cuveni să-mi placă toţi; dar eu îi judec după lipsa de statornicie, după duşmănia cu care privesc pe străini, după trufia lor; după dorinţa necurmată de a trage de limbă pe oaspeţi, ca să afle toate cîte sînt pe pămînt.

Dominicanul zîmbi, privind ţintă pe postelnic.

— Deci nu-ţi place, postelnice, dorinţa asta a unora de a afla?

— Nu-mi place la semenii mei; o găsesc firească la părintele Geronimo della Rovere.

Călugărul se veseli o clipă; îşi conteni întrebările şi începu a fi cu luare-aminte la priveliştile ce se desfăşurau în juru-i, în soarele luminos al amiezii. De la plecarea din Roman nu întîlniseră pe cale nici o fiinţă omenească. Tropotul monoton al escortei şi întinderile goale se prelungiră îndelungă-vreme.

Într-un tîrziu iar se întoarse, c-o înfăţişare de prietinie, cătră postelnic.

— E frumoasă ţara asta, grăi el; nu înţeleg de ce-mi apare aşa de tristă.

—E frumoasă, căci e lucrarea mînilor lui Dumnezeu, răspunse postelnicul Ştefan; însă oamenii care o locuiesc n-au avut cînd aşeza pe ea semnele bucuriei. I-au înecat necontenite valuri în veac. I-au lovit şi i-au stropşit hoardele mongolilor: N-au putut agonisi nimic statornic. Locuinţile nu şi le-au putut dura decît din lemn şi glod; mulţi au urmat pilda fiarelor, care se ascund în pămînt, în fiecare dimineaţă acest popor a mulţămit Domnului Dumnezeu nu atît pentru pîne, căci asta are cu îmbielşugare, cît pentru viaţă, care-i ca floarea din rîpa Nistrului: o arde vîntul stepei. Pe cînd ei mulţămeau, dimineaţa, pentru lumina ce le-o îngăduie Dumnezeu, adesea hoardele se şi învîrtejeau cătră hotarul lor. Se învîlvorau zările de pîrjol şi aceşti pămînteni nu puteau hălădui decît în codru şi în munte. Numai în partea asta de lume meşterii lemnari s-au îndemnat a pune două proţapuri la car, unul în faţă, altul îndărăt: ca să-şi poată oamenii schimba calea cu uşurinţă în strîmtori, aducînd numai boii din partea cealaltă în partea de dincoace. Meşteşug de război n-au avut, căci n-au rîvnit la bunurile altora; au deprins numai să se apere ca de furtuni, pojar şi înecuri. De la aceste stihii au învăţat să se mişte: repede lovesc; cu repejune se retrag.

După harţuri se întorc să-şi caute morţii, ca să le dea, în pămînt hodina poruncită de datină. Pe urmă nu uită pomenirile, săpînd fîntîni pentru drumeţii însetaţi şi făcînd praznic din holda fiecărui an; astfel un rînd de oameni se leagă de alt rînd de oameni, aşteptînd în viitorime un veac de pace pentru copiii strănepoţilor lor. Această lume neliniştită încearcă Voievodul s-o aşeze în hotarele ei; unui asemenea loc al negurii vrea să-i dea măria sa lumină. Cea dintîi putere ce aşează din stîncă sînt sfintele lăcaşuri închinate lui Dumnezeu Hristos. A doua putere ce vrea să aşeze măria sa e dintr-un material mai tare decît piatra: e rînduiala sufletească sub lumina credinţii. De aceea acuma ţara se ridică împotriva valului ismailitenilor.

Călugărul dominican asculta, privind gînditor zarea satelor şi cumpenele fîntînilor ici-colo, în şesuri. Departe umbla o turmă de oi pe malul unei ape, printre dumbrăvi pustii şi ogoare acoperite de zăpezi nouă.

— Sfîntul nostru părinte papa, vorbi dominicanul, a mai avut soli care au ajuns în aceste părţi de lume. Nu ştiu dacă au cunoscut pe Voievodul Ştefan. Unii poate l-au cunoscut, alţii au adus ştiri despre măria sa de la curţile regilor noştri binecredincioşi care sînt vecini Moldovei. M-am învrednicit şi eu a cunoaşte aceste feţe auguste. De la nobilii maghiari şi leşi am ascultat cele mai frumoase vorbe cu putinţă despre Riga Matiaş şi Cazimir-Crai. Aşteptam şi de la domnia ta o apologie într-aceeaşi măsură a acestui Voievod; iar domnia ta nu-mi dai decît lămuriri istorice. E un om simplu? E un bărbat cultivat? E un aventurier inspirat? Ce este?

— E un prinţ adevărat, cuvioase părinte, ieşit din suferinţa lumii de aici.

Dominicanul întoarse o privire cercetătoare, aşteptînd. Postelnicul muntean avu un surîs răutăcios.

— Statele din Apus, zise el, se bucură de huzur, au moştenit cetăţi şi bunuri şi pînă la ele n-ajung loviturile hoardelor — pentru că stau aicea asemenea voievozi puţin cunoscuţi, cum este Domnul meu. Au mai fost şi alţii: Castriotul şi Iancu de la Hunedoara, cărora le-au venit în ajutor vorbele diplomaţilor sfîntului scaun ori ai măritei Republici veneţiene. Să nu vă supăraţi dacă socot că soliile de astăzi au acelaşi scop. Totuşi Domnul meu are nevoie nu de vorbe şi epistole.

— Iubite domnule postelnic, se amestecă în vorbire unul dintre veneţieni, care ascultase cu luare-aminte pînă atunci; te rog stăruitor să binevoieşti a-ţi schimba părerea în privinţa noastră.

— Mi-o schimb cu plăcere, domnilor mei, dacă împrejurările şi faptele îmi îngăduie.

— Te încredinţez că sîntem gata să tragem