Să ştiţi, zice comisul, că ce s-aude cu turcii şi cu Sultan Mehmet e adevărat. Cu ochii mei am văzut urdiile viind într-acoace. Şi Sultan Mehmet a dat poruncă lui Soliman-Beg hadîmbul. Şi i-a spus aşa: Bre Soliman-Beg, să te duci să baţi şi să cuprinzi Ţara Moldovei. Iar Soliman-Beg s-a aşezat pe covor cu picioarele sub dînsul; i-au înşirat slujitorii săi, la dreapta, iatagan şi buzdugan; iar la stînga scut, arc şi cucură. A poruncit şi el: Să vie ciorbagiii şi sacagiii ienicerilor! Au venit mai-marii ienicerilor. Zice Soliman-Beg: Să mergem să batem Moldova! Ciorbagiii şi sacagiii s-au închinat şi s-au dus la ieniceri: Voi ienicerilor, zic ei, să mergem să batem Moldova!

Pe cînd se pregăteau ei să meargă înainte spre Ţara Moldovei, iaca se scoală un popă de-al lor care se chiamă imam şi spune:

— Dar voi, bre, aţi auzit de unul Ştefan-Vodă?

— N-am auzit.

— Dar de slujitorii în leafă ai lui Ştefan-Vodă auzit-aţi?

— N-am auzit.

      — Dar mai cu samă de răzăşii lui Ştefan-Vodă aţi auzit?

— Ioc, bre imam, n-am auzit nici de aceia...

— Ei, apoi întîi să vă duceţi şi să-i cunoaşteţi pe aceia; şi să veniţi pe urmă la mine să-mi spuneţi dacă mai puteţi bate şi cuprinde Ţara Moldovei.

Vorbele acestea ale comisului nostru Onu sînt mai mult decît un pahar de vin bun.

Într-acele zile de început de noemvrie, vremea a fost schimbătoare o săptămînă. Pe urmă iar s-a limpezit cerul şi stătea soarele în senin ziua întreagă. Vreme răcoroasă, cu îngheţ uşor, cum e mai bună pentru călători.

Postelnicul Ştefan şi comisul Onu Păr-Negru s-au dus la Roman cu cele două steaguri de răzăşi, ca să primească pe solii papii şi veneţienilor. I-au primit la sfîntă episcopie; şi a stat înaintea domniilor lor, în odăjdii, prea sfinţitul vlădică Tarasie. După prea sfinţitul Tarasie, au stat înaintea solilor dumnealor postelnicii Iuga şi Ştefan. Şi postelnicul Ştefan a rostit cuvînt de bun-sosit din partea Domniei. Cînd l-au auzit solii grăind în limba lor, foarte s-au bucurat; ş-au prins a sfătui cu domnia sa, aflîndu-l din ce neam este şi unde a stat la învăţătură. Cunoscînd toate, i s-au arătat îndată prietini şi le erau luminate feţele de bucurie.

Solii veneţieni erau doi seniori mari, unul mai în vîrstă şi unul mai tînăr; cînd îşi dădeau la o parte mantiile, le străluceau straiele cu podoabe. Solul papii era un cleric cu barbă căruntă şi strai cernit, călugăr după rînduiala sfîntului Dominic.

Dumnealui postelnicul Ştefan Meşter, cunoscător al italienilor, ştia că, dintre soli, cel cu înfăţişare mai umilită, adică părintele Geronimo dominicanul, are mai multă înţelepciune şi putere.

Ceilalţi doi, patricieni ai Republicii, — îi lămurea domnia sa lui Jder — sînt numai bărbaţi cu înfăţişare falnică, cărora sfatul cel tainic de zece al Veneţiei nu le-a putut încredinţa decît îndatorirea de a duce o carte şi cîteva cuvinte alese, de îndemn, lui Ştefan-Voievod.

— Veneţienii lucrează prea ascuns în treburile lor politiceşti. Îndeamnă pe alţii la război şi ei nu prea trag sabia. Căci rigii şi împăraţii au oşti, iar veneţienii au corăbii de negoţ. Cu toate acestea mie îmi plac aceşti doi seniori; îmi place cum se poartă, şi ei vin cu dragoste cătră Domnul nostru Ştefan-Vodă, despre care se vorbeşte cu mare laudă în ţara lor. Iar părintele Geronimo aduce cu sine mai mult folos, căci Sixt papa, luptător aprig împotriva lui Mehmet, îi dă scrisoare de bani cătră orice neguţător mare papistaş din lume, şi împuternicire la crai şi împăraţi pentru ajutor de oşti. De aceea a venit mai tîrziu, căci s-a oprit la Buda. Şi înainte de a se duce la Matiaş-Crai, a fost şi la Craiul Lehiei Cazimir. Bucuros sînt că măriei sale îi mai vine un rînd de soli. Mai bucuros aş fi să ştiu că ies oşti împotriva turcilor.

Cînd domnii soli au ieşit de le episcopie şi s-au pregătit, cu slujitorii lor, să încalece, au văzut stînd ca un zid călărimea de răzăşi. Fără ca să fi băgat cineva de samă semnul lui Jder, pe care numai răzăşii săi îl ştiau, acel zid s-a mişcat şi, dintr-un salt, călăreţii au fost în tarniţi. Praporele s-au înălţat şi s-au închinat lin spre soli, pe cînd stolurile stăteau iarăşi ca de piatră.

Au întrebat veneţienii cu mirare:

— Ce oşteni sînt aceştia?

— Sono gli uomini di Suo Onore... a răspuns postelnicul Ştefan.

— Oamenii măriei sale? s-au mirat iar veneţienii. Aş dori să cunosc, a adaos unul, din ce ţară i-a ales şi i-a năimit măria sa.

— Sînt oameni ai pămîntului, a lămurit postelnicul. Pe lîngă curtea măriei sale, pe care aveţi s-o vedeţi, cu multe mii de slujitori în leafă, se adaogă de bună-voie şi aceşti oameni de ţară.

Italienii ascultau cu luare-aminte — căci aceasta era treaba lor — observînd mişcarea şi rînduiala fără cusur a călăreţilor. Erau oameni îmbrăcaţi cu şiac sur, în cap cu cuşme brumării de oaie. Purtau sabie şi suliţă. N-aveau za de sîrmă, ci numai găitane de păr la coapse, la piept şi umeri. — E călărime uşoară, după rînduiala veche a schiţilor, despre care vorbeşte şi Herodot... îşi făcea socoteală părintele dominican Geronimo della Rovere, nepotul papii Sixt. Aceştia au biruit pe Darie, Riga persienilor.

— Cine-i călăuzeşte? întrebă cuvioşia sa pe postelnicul Ştefan.

— E un senior tînăr, cu numele Jder, cuvioase părinte Geronimo.

— A, mi se pare că am auzit ceva în legătură cu numele ce rosteşti domnia ta.

— Se poate.

— Dacă nu mă înşel, la masa înălţimii sale Voievodului Alexandru, la Bacău, s-au aflat boieri care au vorbit cu căldură înălţimii sale despre felul cum s-a început războiul cu necredincioşii, la sfîrşitul lunii octomvrie, acum trei săptămîni. Acest Jder ar fi călcat hotarul şi a atacat pe necredincioşi, prinzînd doi nobili, inamici vechi ai măriei sale.

— Aşa doresc să fie soarta tuturor duşmanilor lui Vodă, a suspinat postelnicul; căci măria sa nu luptă pentru dobîndă, ci pentru credinţă.

— Deci acesta este? Şi a făcut