— Ştiu, însă nu bine, a zîmbit postelnicul.

Asta era o glumă veche a lui cu măria sa; şi măria sa a răspuns cu-n surîs. Vodă a urmat:

— Pe cine mai trimet cu cele două steaguri de răzăşi? Cu cele două steaguri de răzăşi poruncim să se ducă boierul nostru Onu Păr-Negru.

A privit ţintă la comis. Jder de data asta şi-a pus genunchiul drept în pămînt — căci şi aceasta el n-o făcea ca alţi oameni, fiind stîngaci.

— Luminate Doamne, a cutezat el să se alinte, cum ies de sub porunca măriei tale, mă şi duc la Botezatu, slujitorul meu, să-mi deie jos sălbătăcia asta de barbă. Şi dacă îngădui măria ta...

Comisul Jder s-a oprit, căci îi făcea semn părintele Amfilohie să contenească asemenea îndrăzneală — încă nepomenită în faţa măritului stăpîn.

— Ce este? Ce să îngădui, comise Onu? Jder nu mai cuteza.

— Dacă ai o dorinţă, mărturiseşte-o, căci astăzi e ziua ta, comise Onu.

Cu aşa glas a rostit Vodă aceste cuvinte, încît toţi au înţeles că asupra acestui mezin al lui Manole Păr-Negru stă mai mult decît mila măriei sale. Se aflau împrejurul Domnului numai puţini credincioşi ai săi: arhimandritul, postelnicul şi monahul de la Neamţ. Avea drept şi măria sa, între puţini, să coboare o clipă din nourul în care îl vedeau curtenii şi noroadele.

— Mărite stăpîne, şi-a încîlcit Jder vorbirea, acuma nu mai am glas, căci se uită supărat la mine părintele arhimandrit. Socoteam că să-mi dai măria ta acuma steagurile acelea de călărime pe mînă, ca să le iau din vreme la purtat şi la învăţat. Să umble numai după semnele mele; să suie în clipă un pripor, să pogoare în clipă o rîpă; să descalice cu uşurinţă ca să lupte pe jos, să se încălăreze tot aşa de uşor. Eu am învăţat toate de la părintele meu comisul cel mare şi de la bădiţa Simion, şi de la bădiţa Nicoară care-i acuma părintele Nicodim. Mai cu samă domniile lor ar putea, împreună cu un alt frate al nostru Cristea, să deie învăţătură tare de călărie răzăşimilor măriei tale. Căci oamenii de rînd au învăţat numai a sta pe cal; dar meşteşugul adevărat nu-l cunosc. Să le arătăm noi, măria ta, asemenea meşteşug; de asemenea meşteşug s-au mirat şi ismailitenii...

— Ei, de ce te-ai oprit, comise Onu? Vorbeşte...

— Asta-i altă poveste, măria ta. Cînd vei pofti măria ta, am s-o spun şi pe asta.

 — Bine. Îţi poruncesc, comise Onu, să iei în mînă cele două steaguri de răzăşi care se duc la Roman.

Glasul lui Vodă se schimbase iar. Cînd s-a ridicat Jder din genunchi, măria sa nu mai era de faţă.

Comisul Onu Păr-Negru — cum îi spusese măria sa şi cum fusese scris în porunca ce ieşise de la logofeţie — a luat într-adevăr, chiar de a doua zi, în stăpînire două steaguri de răzăşi, de la Neamţu şi Suceava. A dat deoparte caii slabi şi oamenii ce i s-au părut becisnici. Pe cei rămaşi i-a rînduit în stoluri de cîte douăzeci şi i-a luat cu sine la purtat în nişte locuri potrivite, dincolo de Rediurile lui Vodă.

Noi răzăşii, mai ales noi răzăşii din Ţara-de-Sus, sîntem bărbaţi care nu ne spăriem cu uşurinţă de unii şi de alţii. Nouă ne-au dat Domniile ocini şi ne-au aşezat spre golişti, ca să facem ţară şi să ţinem rînduială, aşa că noi de lungă vreme, din strămoşi, cunoaştem ce-i aceea siujba Domniei; şi noi cu cloncanii cei mari boiereşti n-avem nimica; dumnealor or fi avînd slujbe, dar şi noi sîntem neamuri, adică tot boieri; şi afară de Dumnezeu şi de Vodă, noi nu cunoaştem: pe cineva mai mare.

Ei, iaca, acuma am cunoscut. Nu pentru că ni l-a trimes luminăţia sa; dacă ni-l trimete luminăţia sa noi n-avem ce face şi-l ascultăm; nu pentru, că ni l-a trimes luminăţia sa, dar pentru că acest comis Jder e vrednic bărbat Domnia sa singur zice: «eu sînt un răzăş şi jumătate». Despre domnia sa, umblă faimă în ţară de cîte-a săvîrşit. S-a dus numai cu puţin sprijin în raiana Brăilei ş-a luat de-acolo, de sub mîna turcilor, doi boieri neprietini ai măriei sale, şi i-a adus de grumaz în tabără şi i-a lepădat la picioarele măriei sale. A mai făcut şi altele. A fost şi la Sfîntu Munte.

Pe acei doi boieri i-a tăiat gîdea alaltăieri. După aceea au venit neamurile şi au ridicat trupurile, spălîndu-le şi aşezîndu-le cuviincios în racle. Le-au pus în biserică la Sfîntu-Ion şi preoţii le-au cetit molitvele. Li s-a rînduit pomenire şi praznice. Neamurile s-au dus să îngenuncheze la măria sa; şi măria sa le-a vorbit cu blîndeţă şi cu părere de rău de păcatele acelor boieri. Iar de tăiat, nu se putea să nu-i taie.

Aşa că noi stăm sub mîna acestui comis Jder şi domnia sa ne învaţă lucruri de-a mirare, care nouă ne plac. Ştiţi s-apucaţi tarniţa şi să vă faceţi vînt de-a dreptul în tarniţă fără a mai pune piciorul în scară? Asta o ştiţi cu toţii. Dar să săriţi de ceea parte de tarniţă nu ştiţi. Dar să culegi de la pămînt suliţa în goana cea mare? Dar să te culci în lungul spinării calului, de la coamă la coadă? Dar să te dai după tarniţă şi să luneci sub pîntecele calului şi pe urmă iar să te nalţi la loc? Dar să sai pe cal din goana lui? Dar să te cobori din goană? Toate acestea-s nişte jucării de oameni sprinteni, zice comisul; are să ne înveţe domnia sa şi altele, ca să nu se mai afle pe lume călăreţi care să ne steie împotrivă. Un călăreţ n-are numai calul; are şi suliţă şi arc, şi sabie. Apoi trebuie să cunoască cînd şi cum să lucreze cu toate acestea. Astfel îl cunoaştem noi pe comisul Onu mai mare şi ne fudulim cu dînsul. Altora nu le-ajungi cu prăjina la nas; domnia sa stă între noi ca frate, şi, cînd