întrebare, apoi a făcut încă un pas spre comisul Jder, cunoscîndu-l însfîrşit. Se aştepta să vadă în faţa sa un oştean falnic, şi vedea un biet schivnic. I-a zîmbit; a primit şi părintele Nicodim pînă în inima sa acel zîmbet.

— Domniile voastre sînteţi? a rostit domol măria sa întorcîndu-se spre robi. Ca într-un fulger zîmbetul i se stinsese.

Boierii n-au răspuns cu glas; şi-au plecat numai frunţile.

— Dumnezeu binevoieşte să v-aducă la judeţul meu, aici pe pămînt, în această viaţă... a urmat măria sa; apoi s-a oprit o clipă. Domnul Dumnezeu binevoieşte să vă aducă la judeţul nostru, pentru greşale ce nu putem ierta. Domnia ta, jupîne Agapie, te-ai arătat prietin al părintelui nostru măria sa Bogdan-Vodă, şi, împreună cu alţii, l-ai ademenit; între petrecerile şi danţurile domniilor voastre, măria sa Bogdan-Vodă şi-a cunoscut pieirea. Pe cel care a fost cap răutăţilor, unchiul nostru Petru Aron-Vodă, l-am făcut să-şi primească osînda. Nu cu bucurie ci cu întristare i-am dat-o, luîndu-ne şi noi canon de ispăşire. Aşijderea acuma cu mîhnire te cunoaştem, o, Agapie Ciornohut, în faţa noastră; şi-ţi vei lua osînda cuvenită, ca să ai parte de linişte pe ceea lume. Iar pe domnia ta, Mihu logofăt, care ai uneltit vreme de douăzeci de ani împotriva noastră cu neprietinii noştri, deasemenea te va judeca divanul boierilor noştri şi-ţi va hotărî ispăşire după faptă. Pînă acuma am stat cu nelinişte în locul unde ne-a pus împăratul nostru Hristos; de acuma, putem găsi fără frică pe părintele nostru Bogdan-Voievod, în viaţa cea fără de amurg...

Ochii măriei sale s-au aprins de lacrimi. Cu acelaşi posomorît amar, în care stăteau cufundaţi fără încetare de cînd fuseseră prinşi, cei doi boieri s-au închinat spre măria sa, apoi s-au supus în genunchi.

— Să se facă rînduielile cuviincioase acestor boieri, a hotărît după aceea măria sa.; trupurile să fie îngropate cu cinste în bisericile unde sînt ctitori; şi neamurile domniilor lor să se înfăţişeze la mila noastră.

Sala a încremenit în tăcere; numai vîntul de iarnă fîlfîia şi zvonea afară. Măria sa a poruncit:

— Duceţi-i.

— Cei doi slujitori cu săbii i-au răsucit pe robi cătră alţi slujitori care aşteptau în tindă.

— Să rămîie comisul Jder în faţa noastră, a poruncit măria sa Ştefan, cu glas schimbat, ca după o trudă.

— Aicea sînt, luminate Doamne, s-a întors Jder în loc, făcînd faţă măriei sale.

— Vină dinaintea noastră, comise, şi ne spune cît de lungă şi de grea ţi-a fost călătoria.

Jder a răspuns cu îndrăzneală, dar cu glasul lui dulce:

— Luminate stăpîne, mi-a fost bună călătoria. Am umblat şi am văzut lucruri folositoare pe care, după cît m-a poruncit sfinţitul Amfilohie, am să le arăt măriei, tale. Am umblat printre noroade şi am fost şi în pustie. Numai în pustie am suferit de foame, măria ta, de-a trebuit să-mi mănînc ceasornicul.

— Ce spui domnia ta, comise?

S-a amestecat numaidecît părintele Amfilohie, care stătea la pîndă lîngă măria sa:

 — Luminate Doamne, comisul vorbeşte de un cucaş, pe care îl purta pe cale, ca să-l deştepte în toate dimineţile, cînd se îngînă ziua cu noaptea. Toate le-a făcut, bune acest comis tînăr, măria ta; l-am mustrat numai pentru prinderea acestor boieri în hotarul Ţării Româneşti, stîrnind războiul cu ismailitenii.

— Crezi, părinte Amfilohie, că acest credincios al meu s-a făcut vinovat de asta?

— Nu cred, slăvite stăpîne, dar mustrare i-am făcut.

— Atuncea se cuvine, părinte Amfilohie, să facem noi bună cumpănă acelei mustrări. Să dea cuvioşia ta înştiinţare marelui nostru logofăt Toma să poruncească unui diac al său să scrie hrisov, danie de la Domnia noastră lui Onu Păr-Negru, comis, un pămînt al nostru Bolboceni, ce se află în ţinutul Neamţu între Iezerul lui Modrea şi Braniştea Popii Nandu; să-i fie ocină lui şi urmaşilor săi în veci, cu tot cu casa noastră de vînătoare ce se află pe acea moşie.

La vorbele: «urmaşii săi în veci», Jder a văzut dinaintea ochilor săi pe comisoaia Ilisafta încuviinţînd. Stătea aşa de uimit la aceste porunci, încît nici nu băga de samă semnele ce-i făcea părintele arhimandrit, ca să îngenuncheze şi să mulţămească măriei sale. I-au dat numai lacrimile ş-a sărutat dreapta pe care Voievodul i-o întindea cu bunăvoinţă. Aceeaşi mînă l-a bătut pe umăr.

Tot în clipa aceea, măria sa a întrebat pe postelnic, care se apropiase cu doi paşi.

— Postelnice Ştefane, văd scrisă pe obrazul domniei tale veste...

—Veste bună, luminate stăpîne, s-a închinat boierul muntean. Doamnele mele sînt sănătoase.

Obrazul lui Vodă s-a luminat deplin şi s-a întors iar spre Jder şi spre sfinţitul Amfilohie.

— Părinte arhimandrit, să mi-l aduci pe acest comis la sfatul nostru...

— Voi fi următor poruncii măriei tale, s-a închinat arhimandritul.

Cînd Voievodul a făcut faţă şi ieromonahului Nicodim, mezinul s-a bucurat pentru bădiţa său.

— Cuvioase părinte, ce fac pîrcălabii noştri de la Crăciuna?

— Fac bine, luminate stăpîne; îşi ţin ascuţite săbiile.

— Da, da... a îngînat măria sa; căci s-apropie fiara care s-a arătat şi în vedenia sfîntului evanghelist. Stihurile acelea mi le-ai spus odată cuvioşia ta la mănăstire la Neamţu.

A stat un timp cugetînd, cu bărbia rezemată în piept şi cu sprîncenele aplecate. Îşi bătea domol cu palma stîngă paftalele de aur ale cingătorii.

— Părinte Amfilohie, a întrebat măria sa ridicînd fruntea, care-i cea din urmă veste despre solii veneţieni?

— Luminate Doamne, solii au trecut vama Oituzului, precum luminăţia ta cunoşti, şi se află găzduiţi la stărostia Tîrgului Ocnei. Aşteaptă să-i ajungă din urmă şi solul sfinţiei sale papa. Fiind acuma în munte vreme tare, solul sfinţiei sale papa are să mai întîrzie la Gheorgheni, unde sta acuma. După aceea, trece la Tîrgul Ocnei. De-acolo tustrei dau la Bacău şi-i primeşte Alexandru-Vodă. Mai fac o zi pînă la Roman şi acolo i-or aştepta boierii pe care-i porunceşti luminăţia ta, ca să-i aducă aici la tabără.

— Atuncea, într-o săptămînă, să-i aştepte oamenii mei la Roman.

S-a uitat în juru-i; şi-a oprit privirea asupra postelnicului, însă postelnicul şi arhimandritul ştiau că porunca ce avea să urmeze, şi care privea pe postelnicul Ştefan, era de mai nainte cugetată. Totuşi Vodă părea să mai caute un adaos poruncii sale.

— Rog pe domnia sa postelnicul Ştefan să binevoiască a