scaunul lui Radu-Vodă, oştile lui Mehmet-Sultan au suferit de la Ştefan-Vodă nişte înfrîngeri prea aspre; deci în ce chip ar primi strălucirea sa Mehmet-Sultan să amîne năvala asupra Moldovei? Cum se ştie, simţindu-se prea ruşinat, chiar de astă-vară şi-a mişcat urdiile spre miazănoapte, cătră acest cuib de Viespi ce se chiamă Ac-Iflac. De trei luni aşteptăm şi ţi-a dat şi comisul Jder înştiinţarea sa că Soliman-Beg hadîmbul a primit din partea lui Belzebut semnele puterii asupra tuturor oştilor ce s-au alcătuit pentru Moldova. Cum poate rămînea Jder vinovat de acest război? Te poftesc, sfinţite părinte Amfilohie, îngăduie-mi să rîd iar, ca să mi se răcorească rînza.

— Toate-s bune, postelnice, şi le ştim şi noi: dar cum facem cînd i-oi supune măriei sale veştile de care-ţi vorbesc?

Postelnicul îşi potoli rîsul şi privi cu pătrundere pe arhimandrit:

— Mi-e şi mie drag comisul, îngînă domnia sa aţintind gînditor fereastra paraclisului; altora însă se pare că le e şi mai drag. Eu zic să-l pui pe Jder chiar acuma dinaintea măriei sale.

— Sfatul domniei tale mi se pare bun... încuviinţă părintele Amfilohie.

Bătu de trei ori din palme şi numaidecît se înfăţişă cuviosul Emilian, eclesiarhul.

— Ce face Vodă?

— Luminăţia sa a trimes la copiii de casă poruncă să-i aducă straiele.

— Atuncea e tocmai vremea potrivită. Să-mi mai spui, părinte Emilian, ce face comisul.

— Comisul Jder, prea sfinţite, doarme în chilie la mine. Domnia sa pe laiţă; slujitorul jos. Poţi să tai pe dînşii lemne. Socot c-au să doarmă pînă la o amiază.

— Ba să nu mai doarmă nici un pic, părinte Emilian. Scoală-l pe comis şi spune-i aşa că să fie aici într-un pătrar de oeas. Prinşii pe care i-a adus domnia sa astă-noapte i-aţi coborît la loc bun?

— I-am coborît aicea dedesubt... suspină cu privirile plecate părintele Emilian.

— Aşa, urmă arhimandritul; să vie comisul numaidecît; dobînda pe care a adus-o s-o înfăţişeze dumnealui singur măriei sale.

Părintele eclesiarh, a ieşit de la chilia stareţului-său şi s-a strecurat cu grăbire pe dinaintea paraclisului, cătră odăile din laturea palatului. În lumina posomorîtă de afară, vîntul de miazănoapte purta vîrtejuri de ninsoare. Vremea se ţinuse bună o săptămînă încheiată; numai în acea noapte, pe la ceasul al patrulea, cînd sosise Jder cu bădiţa său Nicodim, cu slujitorii domneşti şi cu boierii prinşi, deodată se prefăcuse văzduhul: schimbare a vremii după lumina lunii. Şi-n două ceasuri, pînă la miezul nopţii, cît a stat comisul cel tînăr la ascultarea arhimandritului, ca să-i spuie în pripă ce era mai de folos să se ştie, iarna a fost iarăşi asupra taberei. Acuma viscolul îi spulbera barba părintelui eclesiarh şi pulpanele straiului negru.

Cînd a deschis uşa chiliei  şi s-a uitat înlăuntru, a văzut aţintite asupra sa două părechi de ochi: ai lui Jder de pe laiţă, de sub pocladă, şi ai tătarului de pe tarniţa de jos, unde-şi hodinea capul.

Comisul Jder a mormăit:

-— Ce facem noi cu vremea asta? Măria sa nu mai iese în tabără calare, ca să m-aşez şi eu la loc potrivit cu robii...

Spune-mi, părinte Eniilian, ce face fratele nostru. Vreau să mă sfătuiesc şi cu sfinţia sa.

— Lasă asta, comise, l-a luat cu grăbire eclesiarhul; fii harnic, ca să te duci la alt sfat, unde te aşteaptă Vodă.

— Cum ai spus?

— Am spus bine; scoală-te degrabă, stropeşte-ţi obrazul cu apă şi dă fuga la sfinţitul Amfilohie. Scoatem din tainiţi pe boierii pe care i-ai adus şi-i înfăţişezi domnia ta singur măriei sale.

Jder a sărit din locul său.

— Te-ai dus, Botezatule, să-l chemi şi pe bădiţa Nicoară? Te-ai întors? Mi-ai dat cu briciul pe obraz?...

— Nu-i vreme, nu-i vreme de asta, se tînguia eclesiarhul. Abia ai vreme să tragi straiul pe mînici şi să te înfăţişezi la Domnie. Hai mai repede, cinstite comise. Părintele arhimandrit era supărat.

— Da' ce i s-a întîmplat?

— Nu ştiu; stătea de vorbă cu dumnealui postelnicul; dar dumnealui postelnicul rîdea.

— Ei, atuncea numaidecît îs şi eu acolo, părinte Emilian, ca să-i împac. Vîr degetul în apa pe care mi-o aduce Botezatu, ca să-mi luminez ochii; mai stau oleacă cu fruntea în viscol şi-s răcorit. Coborîm douăzeci şi două de trepte sub paraclis ca să ne găsim marfa; ne suim iar douăzeci şi două de trepete şi sîntem la uşa părintelui arhimandrit. Botezatule, să vesteşti pe bădiţa Nicodim; să se afle şi cuvioşia sa numaidecît acolo.

Jder trăgea pe el repezit straiele. Şi-a aşezat l-a cingătoare numai stiletul italienesc.

Părintele Amfilohie şi postelnicul Ştefan l-au văzut sosind c-o înfăţişare umilită şi păroasă în sala de la cămările Domniei, cu boierii prinşi după el. Domniile lor Mihu şi Agapie se aflau într-o stare de decădere a trupurilor lor şi de ofilire a obrajilor, totuşi aveau cuviinţă în felul cum umblau, fără grabă şi fără teamă; nu mai purtau chimir, nu mai aveau arme — nu ştiau în ce să-şi sprijine mînile. Nu priveau nici în dreapta, nici în stînga; n-au vrut să cunoască pe sfinţitul Amfilohie; se uitau numai înlăuntrul lor, la ceasul negru de izbăvire ce li se apropia. Buzele lor şopteau abia văzut şi abia auzit rugăciunea cătră Hristos Dumnezeu. Doi slujitori îi împingeau din cînd în cînd înainte, punîndu-le străjile săbiilor între umerii împovăraţi de trudă şi suferinţă.

Paşii celor care intrau s-au auzit un timp pe pardoseala de lemn, apoi au contenit. Arhimandritul a făcut un semn aprozilor de la uşa iatacului domnesc, şi aceştia s-au grăbit să se întoarcă în loc, pătrunzînd la măria sa. O clipă, cei dimprejurul robilor s-au privit în lumina zilei de iarnă. La cele trei ferestre nalte se zbăteau fulgii în roiuri neostenite. S-au mai simţit din urmă paşi furişaţi. Intră, cel din urmă şi părintele Nicodim. Cu toţii deci, împreună cu eclesiarhul, se aftau şapte împrejurul boierilor robi.

Atuncea s-au dat în laturi canaturile uşii şi a intrat cu pas liniştit măria sa Vodă Ştefan.

După trei paşi de la prag, s-a oprit ş-a îndreptat asupra prinşilor o privire tare, de coloarea vremii de afară, în care nu se putea ceti nici blîndeţă, nici mînîe.

Acea privire a cercetat pe celelalte fiinţi care erau de faţă. Măria sa a vrut să puie o