Boierii cei bătrîni au strîns cu străşnicie frîiele şi au oprit caii năprasnic, ridicîndu-i în două picioare.

Cunoscut-au în acei şase călăreţi pe nişte neprietini? Ori a ajuns mai desluşit la urechea lor strigătul de-al doilea şi de-al treilea al jitnicerului?

Cînd căpitanul Gogolea şi moş Ilia Alapin au pus mîna pe frîiele boiereşti şi au vrut să împingă caii tot înainte spre acei călăreţi care veneau întins ca din săgeată, drept împotriva lor, domniile lor Mihu şi Ciornohut au înţeles că se află în capcană şi în primejdie. Au smuls de sub cingătoare buzduganele cu ghioagă de plumb şi au smuncit deodată zăbalele cailor. Cînd au sărit caii bătînd în vînt cu copitele, Gogolea a tras jungherul şi a strigat o poruncă scurtă uncheşului său. Caii loviţi au căzut rînchezînd, dar în aceeaşi clipă boierii au pălit cu buzduganele în căpăţînile slujitorilor lor.

Călărimea răzăşilor din laturea jitnicerului a venit cu putere asupra sa, prăvălindu-l la adîncime; a trecut în prund luînd din coastă pe slujitorii boiereşti şi risipindu-i. După ce i-au risipit, răzăşii au prins a-i alunga şi a-i ajunge — pe unii tăindu-i, pe alţii supunîndu-i.

Jder şi monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asupra boierilor pribegi. Slujitorii lor şi călăreţii domneşti le-au dat şi ei ocol, stăpînindu-i din toate părţile. La porunca lui Ionuţ, Gheorghe Botezatu i-a înfăşurat în acelaşi juvăţ, doborîndu-i unul peste altul; iar călăraşii le-au apucat braţele.

— Ne dăm prinşi... nu ne omorîţi!... gîfîia bătrînul Agapie Ciornohut.

Jder a poruncit :

— Aburcaţi-i pe cai şi treceţi-i vadul dincolo.

Atuncea a sosit la faţa locului ca să puie stăpînire pe toate jupîn Oancea pîrcălab. Caii şi călăreţii brăileni erau dobîndă a pîrcălăblei de la Crăciuna. Numai cei doi boieri umflaţi de pohfala şi grăsimea lor erau ai comisului şi monahului şi nu aveau a face la cetate decît popas de trecere.

Descălecînd, comisul Jder s-a apropiat ca să vadă pe Gogolea şi pe uncheşul Ilia. Erau căzuţi, cel întîi pe-o coastă, al doilea cu faţa în jos. Le erau ţestele zdrobite şi sîngerate; dar nu pieriseră. Se tînguiau, gemînd. Comisul a poruncit şi pentru ei cai. Unii din slujitori le-au legat frunţile cu ştergare, iar alţii i-au încălărat; i-au sprijinit din cîte două laturi şi au purces toţi cu mare hărnicie cătră cetate. Pe cale i-au întîmpinat alţi răzăşi, trimeşi din Crăciuna de cătră pîrcălabul Ivan. Cu toţii au făcut alai izbîndei.

Bătrînul hultan de pustie, Ilia Alapin, şi-a dat sufletul pe drum, calare, şi aşa mort l-au dus răzăşii pînă în Cetatea Crăciunei. Iar căpitanul Grigorie şi-a păstrat în el cunoştinţa acestei lumi, pînă ce l-au descălecat în cerdacul pîrcălăbiei, lîngă paraclis. Privea ţintă înaintea lui, cu ochii înfierbîntaţi, şi nu putea rosti nici un cuvînt.

I-au întins poclăzi, pe urmă l-au aşezat cu faţa în sus, pe dulamă. Era o amiază aurie şi cîntau cucoşii pe parmaclîcurile de la cerdacuri. Au venit la el părintele Nicodim şi comisul. Au stat un timp aşa, privindu-l de sus, în tăcere. Pe urmă lui Jder i s-a părut ca acei ochi fierbinte-aţintiţi îl cheamă.

 S-a aplecat deasupra rănitului.

— Pofteşti ceva, căpitane Grigorie?

Căpitanul Grigorie nu putea da răspuns. Îi era aproape ceasul alinării. Lîngă fruntea lui legată cu ştergar scorţoşat de sînge, s-a aplecat şi părintele Stratonic; s-a alăturat şi fratele Gherasim.

Jder a întrebat iar:

— Pofteşti să-ţi facem slujbele şi pomenirile? Stratonic şi-a plecat urechea cu luare-aminte:

— Nu răspunde.

— Cum să înţeleg, căpitane Grigorie, ce dorinţă ai ?

Căpitanul Grigorie a rămas cu ochii aţintiţi şi îngheţaţi. Fratele Gherasim, slujitorul părintelui Nicodim, a oftat şi a îngînat cu lacrimi:

— Acuma acest om vede pe Dumnezeu.

CAPITOLUL XIII

AVEM HODINA VÎNTULUI ŞI TIHNA APELOR

Avem hodina vîntului şi tihna apelor.

Statornici întru nestatornicie,

Ne bucurăm numai de moarte,

Căci atunci vedem faţa lui Dumnezeu.

Cuvioase părinte Amfilohie, să nu te tulburi mai mult decît se cuvine de întîmplarea asta...

— Mă tulbur, postelnice, deoarece pînă acuma toate le-a făcut bine acest Jder; a umblat cuviincios la Aton, a venit fără supărare de acolo; însă iată că aicea s-a apucat să aţîţe pe ismailiteni. După acel harţ la Corbu, în vadul Siretului, încep şi păgînii a strica hotarul nostru. Primesc veşti din multe părţi; are să se scîrbească măria sa.

Postelnicul Ştefan s-a răsucit în jilţul său, rîzînd:

— Iată, deci, că Ionuţ Păr-Negru face începătura războiului cu necredincioşii! Chiar dacă n-aş fi retor, cuvioase părinte Amfilohie, aş putea să-ţi fac dovadă că asta e numai o părere şi adevărul e altul.

— Dovedeşte-mi şi te-ascult bucuros; dar măria sa e iute la mînie şi nici n-are cînd asculta.

— Pe măria sa îmbunează-l cu darul pe care i l-a adus Jder.

— Acel dar e bun; totuşi vederea lui Ciornohut şi Mihu nu va însenina pe Vodă; mai curînd îl va întuneca, răscolindu-i veninurile vechi.

— Întîi de toate, pune în slujbă didahia mea. Lucrarea acestui război e de mai nainte pornită de Mehmet-Sultan, prin voinţa sa neînfrînată. Ştiind că asemenea război nu poate fi înlăturat, măria sa Vodă Ştefan îşi pregăteşte  apărarea; de aceea ne şi aflăm în această tabără. Cum ar putea fi retezat un cap înfierbîntat ca al lui Jder pentru jucăria lui de la apa Siretului, pe pricina că el ar fi vinovat de războiul Ismailiteanului? Cel ce se socoate trimes al lui Alah pe pămînt (ascultă şi nu zîmbi), cel ce se socoate  domn al domnilor lumii, stăpîn al tidvelor omeneşti, rigă al rigilor, împărat de Apus şi de Răsărit, clironom şi şah-hanilor. Cel ce binevoieşte a da tihnă au război lumii, — mai poate avea oare oprire a biruinţilor sale? La anul de la Hristos 1453 a detunat Constantinopole, cum ştii; la 1459 a călcat în picioarele oştilor sale Grecia şi Sîrbia; după doi ani Trapezuntul, unde m-am aflat şi eu cu kezarii Comneni; după un an, Lesbos; după alt an Ţara Românească şi Bosnia; la un an după aceea, Caramănia. La 1470 a fost stăpîn în ostrovul Negroponte; la 1472 a biruit pe Uzun, Şah al turcomanilor. Acum doi ani apărînd