în Ţara Vrancei. Am ieşit şi eu cu slujitorii lui jupîn Mihu. Ş-am avut poruncă să mergem pînă la Corbu pe apa Siretului, ca să găsim acolo pe un fiastru al lui jupîn Agapie Ciornohut — tovarăş de pribegie al lui jupîn Mihu. Am fost de trei ori pînă acuma acolo. Am găsit pe Iancu Migdală, fost jitnicer, fiastrul lui Ciornohut: şi cînd l-am găsit a doua oară, acum o săptămînă, am adus de la el răspuns, pe care l-am scos eu din închipuirea mea: că, în zece zile, să se afle boierii brăileni acolo, la Corbu, cu slujitorii lor. Acolo se află adunaţi starostele de Putna, şi pîrcălabul Galaţilor şi alţi boieri moldoveni: ori i-or prinde şi i-or tăia, ori s-or alcătui cu ei; ş-or putea trece hotarul la Moldova atît jupîn Mihu cît şi Agapie Ciornohut.

Fii cu luare-aminte şi înţelege, părinte, că am avut poruncă în două rînduri să purcedem, dar oamenii şi caii n-au fost gata, înţelegi cuvioşia ta, ş-am amînat de două ori. Acuma, pînă săptămîna viitoare, stau lucrurile neschimbate. Căci Agapie Ciornohut, fiind un om mai bătrîn şi mai greoi, cînd să descalice ieri, şi-a răsucit piciorul stîng din gleznă; şi pînă ce i l-a trage vraciul şi i l-a unge cu ir, mai stăm pe loc, precum spun. Dar îndată ce încalică Ciornohut, noi ne ducem la Corbu, pe Siret. Acolo este o dumbravă; şi după acea dumbravă duce drumul drept la apă. La malul Siretului, luncă. Dacă stăpînul nostru chibzuieşte bine cum să facă, apoi eu şi cu moş Ilia om putea trece sub mîna sa cu boierii despre care am vorbit.

Am venit numai într-o fugă — a încheiat istorisirea sa părintele Stratonic; am schimbat trei cai, la poştele pe care mi le-ai orînduit domnia ta.

— Am înţeles cuvioase părinte, a răspuns Jder. Acuma după ce ai spus toate cîte ai avut de spus, ospătează şi te hodineşte. Domnul Dumnezeu te-a călăuzit pînă într-acest liman şi toate încercările ţi s-au isprăvit. Numai eu am să mă mai întorc la apa Siretului. Am acolo încă o toană. Dacă m-ajută ş-acolo Dumnezeu, la vremea poruncită ajungem la Vaslui şi stăm cu umilinţă sub scara măriei sale, iar măria sa, de pe Vizir, se uită la noi. Cată să mă grăbesc, căci din urmă ne-ajung ismailitenii.

Monahul Stratonic a deschis ceaslovul, s-a închinat ş-a cetit rugăciunea lui de umilinţă, — înaintea cinei, înaintea somnului şi înaintea tuturor celorlalte zădărnicii trupeşti.

Comisul Jder s-a dus să găsească pe bădiţa Nicodim şi pe cei doi boieri pîrcălabi, ca să ţie cu domniile lor mare sfat de război. Hotărîrea acestui mare sfat de război era de mai nainte scrisă în mintea lui Jder, cum stă cîte-odată scris un tighel de aur pe nourii de la asfinţit. Aşa că jupîn Oancea pîrcălab a luat asupra domniei sale grija să întocmească stolul de apărare a acelei slujbe domneşti.

Răzăşii tecuceni, pe măsură ce se înfăţişează la Cetatea Crăciunei, primesc poruncă să puie potcoave la copitele de dinainte ale cailor. Cînd numărul răzăşilor ajunge o sută, socoteala e încheiată. Ca oameni cunoscători ai locurilor, aceşti răzăşi tecuceni se ţin feriţi, ca şi cum ar fi în păşune, în zăvoaiele din stînga Siretului, pe aproape de Vadul lui Crăişor. Toţi aceştia stau la porunca domniei sale pîrcălabului Oancea, care nu se ştie unde se află; iar la ceas anumit se va arăta la vedere şi atuncea va vorbi. Cît va grăi domnia sa, răzăşii stau cu mîna pe săbii. După ce va isprăvi de grăit, răzăşii trag săbiile şi se duc după domnia sa.

În dreapta Siretului, se va afla, trecut cătră Corbu, comisul Ionuţ cu părintele Nicodim, cu slujitorii lor şi cu călăraşii domneşti. Sînt şase în totul. Mai au nevoie de alţi doi oameni, la malurile vadului, care să steie cuminţi şi fără arme, ca şi cum n-ar avea nici o treabă. Aceştia trebuie să fie cei mai ageri oameni pe care-i are Cetatea Crăciuna. Se găsesc şi aceştia; căci în marginea asta de ţară localnicii sînt rubedenie cu vulpea din Esopie.

Vineri, în 27 octomvrie, a doua zi de Sîmedru, slujitorii domniilor sale Mihu şi Ciornohut au ajuns cătră Corbu. Popasul şi masul le fusese la jumătate de cale; căpitanul Gogolea îi pornise înainte de a se face ziuă. După rînduiala călăreţilor osmanlîi care se chiamă akingii, slujitorii domniilor lor Mihu şi Ciornohut nu umblau buluc, ci aveau pîlc de zece înainte, care să lumineze calea, la o sută de stînjeni în urmă, veneau boierii cu ceilalţi lefegii ai lor, în număr de şaptezeci. S-ar fi cuvenit să fie păzite şi aripele; dar de ce pază mai este nevoie pe drumuri aşa de cunoscute, pe unde mai bătuseră potcoavele acelor cai, de li se vedeau şi urmele vechi; şi pe unde mai priviseră ochii aceloraşi slujitori? Cînd ajung la un loc ştiut, în singurătate, căpitanul Gogolea dă glas, şi de la celălalt ţărm îi răspund numaidecît străjile jitnicerului Iancu Migdală.

Aşa a fost; dar nu tocmai aşa. Înainte de a ajunge cei zece călăreţi la apă, Gogolea le-a dat semn de oprire. După aceea s-a dus la ei călare şi i-a călăuzit pe o potecă în rîpa Siretului. Le-a poruncit să aştepte acolo. S-a întors cu repejune şi a făcut semn boierilor şi pîlcului rămas, să vie după el. Astfel a trecut între dumbrava de stejari şi lunca Siretului.

Atuncea, dintrodată, jupîn Agapie Ciornohut a cunoscut în vad pe fiastrul său, cu zece ori doisprezece slujitori. Venea cu grăbire, ca şi cum ar fi fost alungat. Copitele cailor fărîmau apa în stropi, — cînd, din laturea malului, au năvălit cu săbiile asupra lor alţi călăreţi.

— Scăpaţi-vă capetele, tătucă! A strigat Iancu Migdală cătră părintele său scuturînd cuşma cu braţul drept. Apoi şi-a pus în cap cuşma şi a tras sabia.

Cu porunci pripite, căpitanul Gogolea a împins bulucul celor şaptezeci în sprijinul fiastrului lui Ciornohut. Iar el, cu cazacul cel bătrîn moş Ilia, a întors pe boieri în loc şi i-a îndrumat spre dumbrava de stejari. Nevăzînd într-acolo nici o mişcare, i-a sucit iarăşi spre rîu, ducîndu-i la