Cuvioşia sa părintele Stratonic s-a dus la chilia care-i era orînduită, şi Jder a fost şi el îndată după dînsul.

Monahul îşi scosese din desagă ceaslovul. Cînd a văzut pe Jder intrînd, a pus bucoavna deoparte. A aşteptat pînă ce comisul s-a aşezat pe marginea vetrei, iar cuvioşia sa a rămas pe pardoseala lipită cu lut, lîngă desagă, cu picioarele încrucişate sub şezut — după feleşagul sihaştrilor de la Tevaida, pe care îl deprinsese la Aton.

— L-ai întîlnit părinte?

— L-am întîlnit. Am făcut întocmai cum mi-ai poruncit şi m-ai povăţuit domnia ta. M-am dus ca un sărman monah pribeag, cerşind merinde de drum. Ocoleam casele turcilor; mă opream la fraţii mei creştini. Am stat în preajma porţii, la casa unde ştiam că-şi are gazda jupîn Mihu. Cînd am văzut pe Grigorie Gogolea ieşind, m-am luat de departe după el. Cînd se oprea el, mă opream şi eu. Însă nu mă apropiam de dînsul; nici nu m-arătam că l-aş cunoaşte. Dacă bagă el de samă, atuncea să vie el la mine; să vorbească şi să aflu tot ce poftesc a afla. Am umblat aşa cît au fost case; pe urmă, la un medean, am stat şi m-am uitat cum curge Dunărea. Curgea lin şi se aflau în schelă corăbii turceşti. Au trecut prin medean călăreţi păgîni; m-am plecat pînă la pămînt şi ei nu s-au uitat la mine; iar eu nu-l prăpădeam din coada ochiului pe acel căpitan Grigorie. După ce au trecut călăreţii, m-am dus de-a dreptul la o hudiţă. Am văzut o ciuşmea care curgea într-o cupă de piatră. Căpitanul Grigorie părea însetat şi m-am dus şi eu lîngă el, aşteptînd rînd.

Zice el:

— Sărut mîna, cuvioase părinte; văd că umbli după milostenie.

— Mă cunoşti? Îl întreb eu.

— Nu — zice Gogolea — dar creştinul îşi cunoaşte datoria sa faţă de un cuvios monah pribeag. Nu te-am mai văzut prin acest tîrg.!

— Nu m-ai văzut, căci am venit acuma şi nu stau mult.

— Ai treabă cu cineva?

— Am treabă cu cineva; caut pe un slujitor aşa cum ai fi domnia ta. Dar nu cred să-l găsesc.

— Ce slujitor?

— Un slujitor domnesc; nu mi-i îngăduit să spun cum îl chiamă. Am de cătră stăpînul meu rînduit să-l caut pînă în ziua de Sîmedru. Iar dacă nu l-oi găsi pînă în ziua de Sîmedru, să nu-l mai caut.

Mă ispiteşte Gogolea:

— Poţi să-mi spui numele stăpînului care te trimete?

— N-oi putea.

— Nici unde se află nu-mi poţi spune?

— Nici unde se află.

— Atuncea cum să facem, părinte, ca să-i dau înştiinţare că omul pe care-l caută se află aicea în Brăila.? Şi cum aş face să afle acel stăpîn al cuvioşiei tale că vorbele care s-au rostit rămîn în picioare şi că tocmelile care  s-au tocmit se află neclătite?

— Eu aş zice aşa — am răspuns — că să te duci să te-ntîlneşti cu acel slujitor care-mi face trebuinţă şi să te sfătueşti cu el şi pe urmă să-mi dai răspunsul lui îndată; eu mai mult n-oi putea întîrzia în Cetatea Brăilei. Căpitănia nu mi-a dat învoire decît azi, ca să-mi strîng merinde pentru păcătos trupul meu.

— Apoi, cuvioase părinte, se întoarce Gogolea, acel slujitor sînt eu. Şi eu ţi-oi spune de la început că să nu te fereşti de mine. Înţeleg că ai dat tîrcol împrejurul meu cu sfială. Aşa ţi-a poruncit acel ce te trimete, fiind bărbat înţelept. Să-i dai răspuns aşa că Grigorie Pogonat Gogolea are numai un suflet; şi acel suflet l-a închinat lui Dumnezeu Hristos. Pentru atîtea pacate cîte a săvîrşit acel Grigorie Pogonat Gogolea. Cum m-ai găsit?

I-am răspuns:

— Am căutat şi am aflat, căpitane Grigorie.

— Mă gîndesc — zice el — că aşa-i voia lui Dumnezeu. Cum ai intrat în cetate, cum m-ai găsit.

— Ba am mai cotit, ca un orb ce mă aflu: dar Dumnezeu m-a călăuzit; te-am găsit şi te-am cunoscut. De găsit a fost mai greu; căci de cunoscut mi-a fost uşor să cunosc asemenea bărbat cu asemenea mustăţi şi cu chica împletită.

— Aşa vrea Dumnezeu şi aşa mi-i rînduit părinte, oftează el. Parcă te-aş cunoaşte, dar cred că nu te-am văzut niciodată. Aşa mi-i rînduit ş-am să fac cum mi-i rînduit. Să-i spui stăpînului nostru ce-ţi spun eu.

Jder s-a aşezat mai bine în locul său, lîngă vatra caldă; şi-a sprijinit de un genunchi cotul, iar bărbia şi-a rezemat-o în pumn. Cuviosul Stratonic s-a oprit, privindu-l cu căutătura-i înţeleaptă.

— Spune, părinte Stratonic.

Monahul şi-a coborît glasul:

— Să-i spui stăpînului nostru aşa: că am ajuns în raia ca un fugar de la Moldova, împreună cu bătrînul meu moş Ilia, şi ne-am tocmit în leafă la boierii brăileni, care au hălăduit aicea după războiul Radului-Vodă. Aşa, ca din întîmplare, a dat peste mine dumnealui jupîn Mihu şi, după ce m-a privegheat o vreme, s-a arătat că mă cunoaşte şi m-a cerut boierilor brăileni. Am intrat în slujba lui, împreună cu moş Ilia. După ce am intrat în slujba lui, eu n-am uitat vadeaua pe care am fost legat-o cu stăpînul nostru. M-am uitat împrejurul meu ş-am cunoscut toate; ş-am văzut că-i greu să scoatem din cetate doi boieri şi să-i ducem ca pe nişte berbeci, atîrnaţi la oblînc. Acestea-s semeţii de om ameţit de băutură. Bune sînt semeţiile la timp şi loc anumit; dar aicea se cere mai mult minte decît putere. Am văzut că boierii brăileni fac gătire şi strîng slujitori, fiecare după puterea sa. În acelaşi timp văd că încep a intra, în astă Cetate a Brăilei, călărimi ismailitene. După ce intră aceste călărimi şi se aşează în Cetate — le văd că ies, ca să cunoască locurile şi mai cu samă drumurile cătră hotarul Moldovei. Atuncea am înţeles că-s adevărate zvonurile ce se înteţesc şi nu-s departe urdiile lui Mehmet-Sultan. Mai au o săptămînă, mult două săptămîni, şi-s la Dunăre. Pînă atuncea, aceste călărimi de la Brăila şi de aiurea însărcina drumurile, poştele şi popasurile oştilor, şi încep a pipăi ba la ţinutul Covurluiului, ba la Putna, ba