podişca meterezelor de cătră miazăzi. Privea de sus depărtările nedesluşite; venea dintr-acolo un vîntişor domol şi vremea era a moină. Totuşi îndărăt, spre Ţara Vrancei, muntele sta posomorit cu cadrul lui de brad, închizînd în prăpăstii iarna.

În cerdac, dinaintea uşii unde Jder dormea urmîndu-şi călătoria lui la împărăţia neliniştii, Gheorghe Botezatu stătea de vorbă în şopot cu fratele Gherasim. Tătarul purta între umeri cojocul pe care-l primise de la omul mănăstiresc ş-acuma nici nu-i mai păsa de vreme. Îşi scosese de la desagă custura lui de brici şi o trăgea cu grijă pe arcer. În gîndul lui se lumina o zi în care stăpînul său avea să-şi lepede barba. Însă — cugeta el în sine — mai va pînă atunci !

Fratele Gherasim îl privea eu o înfăţişare de supunere, ca pe un om înoit.

— Pe cît înţeleg, frate creştine, ai fost chiar la Sfîntu Munte ş-ai stat acolo?

— Am fost, suspină Botezatu, fără a-şi conteni lucrarea; a binevoit Dumnezeu să mă fac hagiu.

— Frumosu-i într-acele locuri?

— Care nu se mai află, frate Gherasime. Şed sfinţii părinţi ia aşa cu ochii la cer. Nu le trebuie mîncare, nu le trebuie băutură. Se ţin sătui numai din cuvioasele rugăciuni.

— Oare aşa să fie?

— D-apoi cum?

— Şi nu-i, ca în alte părţi a omenirii, şi zavistie şi răutate?

Tătarul şi-a ridicat ochii:

— Aceste ne-au purtat pe noi, frate Gherasime, atîta depărtată cale. Dar la Sfîntu Munte e pace şi între monahi bunăvoire.

— Aşa am dorit eu totdeauna, a oftat fratele Gherasim, mîngîindu-şi părul cărunt, să mă duc acolo, într-acel liman sfînt. Să nu mai ascut fier; să nu mai aud de răzmeriţă şi harţuri. Asta ştiu că nu se poate decît cînd s-or îmblînzi oamenii, după povaţa Domnului nostru Hristos. Cînd a veni asemenea ceas, nu ştiu.

— Cred că-i depărtat ceas, a mormăit tătarul. Am văzut cu ochii mei urdiile venind într-acoace asupra creştinătăţii. Spuneau părinţii de la sfînta mănăstire Vatopedi că vine ceasul să fie oborîtă fiara şi închisă o mie de ani în fundul mării.

— Ai văzut urdiile venind?

— Le-am văzut.

— Şi fiara are să steie închisă o mie de ani în fundul mării?

— Precum am auzit, frate Gherasime.

— Ehe! cît a fi pînă atunci!

— Dumnezeu ştie, frate Gherasime. Nu ţinea săbiile acelea în mînă degeaba. Iaca piatra ici: trage-le şi fă-le gură ageră.

— Of-of! Aşa este şi bine spui, a suspinat omul mănăstiresc. Pînă ce n-a fi un război mare, nu s-aşează pace.

— Aşa-i, frate Gherasime, ş-apoi, după pacea aceea, alt război.

— Aşa ai auzit la Sfîntu Munte?

— Ba, frate Gherasime, aşa am învăţat din năcazurile mele.

În după-amiaza aceleiaşi zile s-a întors din satele vrîncene de cătră Slam-Rîmnic pîrcălabul celălalt, Ivan. Era un bărbat mare şi lung în spete, c-un cap de leu, cu ochi blînzi albaştri. Era în el o putere liniştită, pe cît era în celălalt pîrcălab frămîntare fără istov. Măria sa Ştefan îi împărechease bine şi-i rînduise celui cu ochi albaştri judeţele; iar celui cu ochi negri privegherea războiului cătră Ismailitean.

Părintele Nicodim şi Jder au fost poftiţi la cina lor s-au sfătuit pînă la al patrulea ceas al nopţii, întrebîndu-se despre cele văzute şi zvonite. Într-acelaşi timp Jder lumina asupra Brăilei, socotind că poate să se işte în-tr-aceea parte, pentru slujba măriei sale, o treabă grăbită, ca în clocot. Acea treabă nu poate fi cu întîrziere şi se va vădi într-o zi, două cînd soseşte din acea parte un monah cu numele Stratonic.

— Îl cunosc, s-a veselit jupîn Ivan Tudor pîrcălab; e un călugăr puţintel şchiop. Să nu se supere cuvioşia sa părintele Nicodim, aici de faţă; nu te supara nici domnia ta; călugărul acela e un nebun.

— Părintele Nicodim nu se poate supara, a lămurit Jder, căci în fiecare tagmă de oameni se găsesc şi nebuni şi înţelepţi. Dacă n-ar fi nebunii, nu s-ar şti care-s înţelepţii. Dar cu părintele Stratonic a fost altfel. Cuvioşia sa a avut canon nebunia de la stareţul său, cum alţii au canon muţenia. Iar nebunia sa a fost folositoare, căci a putut sta alăturea de înţelepciune; ca să poată băga de samă nebuniile înţelepciunii. Cînd i-a trecut vremea canonului, cuvioşia sa Stratonic n-a mai fost nici nebun, nici şchiop şi a primit poruncă să se ducă la Sfîntu Munte. Acuma ai să-l cunoşti, cinstite pîrcalabe Ivan, că nu-i mai nebun decît oamenii cuminţi.

— Lămuririle domniei tale, comise Jder, le-am înţeles prea puţin, a zîmbit pîrcălabul cel mare cu ochi albaştri; însă îmi plac. Dac-a veni Stratonic, apoi poate aflu şi eu cele ce-mi fac trebuinţă aici. În satele din hotarul Slam-Rîmnicului, am găsit urma brăilenilor. Trimet îndemnuri în Vrancea; le e lesne să trimeată asemenea îndemnuri, prin păcurarii care-şi poartă oile la păşunile bălţilor.

Dumnealui Oancea pîrcălab a turnat vin în cupă:

— Eu închin paharul, a zis domnia sa cu ascuţime în priviri, eu închin paharul pentru socotinţile dumneavoastră politiceşti. Şi-n vremea asta am trimes carte la răzăşii noştri tecuceni, ca să s-apropie numaidecît de cetate. Pe slujitorii de aici îi ţin gata. Am înţeles că urdiile vin asupra noastră şi trebuie să facem faţă.

— Atuncea eu oi închina pentru domnia ta, a răspuns pîrcălabul Ivan. Primind paharul.

Comisul Jder îi privea cu luare-aminte şi în acelaşi timp îşi făcea socoteală pe degete.

— Mîni, cuvioşia sa părintele Stratonic e aici, a zis el. Într-adevăr, părintele Stratonic a intrat în cetate la Crăciuna în ziua socotită de Ionuţ.

Neagra lui uscăciune era geamănă cu a lui Jder. Mai slăbise din ce era odinioară; avea o purtare cumpănită, cu mişcări line. În toată înfăţişarea cuvioşiei sale era dorinţa de a şterge imaginea lui Stratonic de odinioară. Însă ochii luminaţi i se vedeau rar; căci îi rămăsese, din canon, năravul de a privi furiş dintr-o parte şi răsucit, — parcă voia să ridice de jos în sus lucrul ori fiinţa cătră care se uita. S-a închinat cuviincios la boierii pîrcălabi şi nu şi-a adus aminte să-l fi văzut vreodată pe dumnealui Ivan Tudor pîrcălab.

— Poate într-altă lume şi într-altă viaţă, a zis cuvioşia sa, strecurînd spre boier privirea-i furişată. Vă poftesc, boieri dumneavoastră, să mă