pîrcălab a tras din punga de sub chimir scăpărătorile, a aprins iască, apoi de la iască a dat foc la pucioasa din vîrful unui lemnuş.; însfîrşit cu flăcăruia verde de la lemnuş a aprins o făclie de ceară. De la întîia făclie a aprins şi pe a doua. A potrivit luminile pe masă una lîngă alta.

Cînd s-au auzit paşi, monahul nu s-a ridicat în picioare. Părea doborît de trudă. Dar nu era truda trupului, ci a sufletului său. Un slujitor a deschis uşa.

— Cinstite jupîne pîrcalabe, au căzut chiar acuma alţi oaspeţi.

— Cine-s?

— Nu spun cine-s; cer intrare; au a da samă pîrcălăbiei.

Monahul s-a amestecat deodată în vorbă:

— Jupîne pîrcalabe, porunceşte să fie aduşi acei oaspeţi în faţa domniei tale.

Auzindu-i glasul, slujitorul a tăcut şi şi-a aţintit privirea în ochii mai-marelui său. Deşănţat i se părea să audă asemenea poruncă din gura unui străin. Şi mai ciudat i s-a părut răspunsul jupînului pîrcălab.

— Bine; aduceţi-i aici la mine. Cîţi sînt?

— Doi, cinstite jupîne.

— Adă-i fără întîrzicre.

Gazda şi oaspetele au stat aşteptînd, fără a mai rosti nici un cuvînt, la lumina tremurată a făcliilor. Apoi s-au auzit paşi amestecaţi şi ei au întors capetele într-aceeaşi parte dintrodată.

Cînd s-a dat uşa de părete şi lumina din chilie a pătruns în tindă, monahul a fost izbit de o vedenie străină aşteptării lui. Se înfăţişa la prag un om cuviincios îmbrăcat în straie mohorîte; parcă era mirean, parcă era cleric. Cingătoarea-i de piele nu purta arme. Avea o barbă castanie, care-i îmbrăca tot obrazul.

— Buna vremea, a rostit un glas răguşit de trudă. Sărut dreapta, bădiţă Nicoară.

Călugărul îl cunoscuse dintrodată, înainte de a-l fi auzit rostind aceste din urmă cuvinte. Îl cunoscuse mai ales după ochi. Era mezinul său, uscat şi ars de soarele copleşitor din ţinuturile de la miazăzi.

Sînt în viaţa asta întîmplări cu totul neobişnuite, care se înşiră unele după altele ca metaniile; par fără noimă şi totuşi au o orînduire ascunsă. Dacă ar fi cunoscut toate, domnia sa pîrcălabul ar fi înţeles că întîlnirea acelor fraţi era scrisă de mai nainte, de împrejurări, de voinţa oamenilor şi de ceea ce numim destin, adică de Înţelepciunea în veci nepătrunsă a lui Dumnezeu, aşezată pururi în zidirea sa. Mai degrabă trebuia să se întîmple o asemenea întîlnire, decît să nu se întîmple. Aşa îşi făceau socoteală Nicoară si Jder, pe cînd pîrcălabului i se umbrea în priviri teama genunelor. Totuşi, îndată ce i-a auzit vorbind pe cei doi fraţi, a început să-şi deie samă că erau între dînşii lucruri puse la cale.

— Bădiţă Nicoară, a zis Jder, eu am îndeplinit ce mi s-a poruncit şi am ajuns cu bine la Sfîntu Munte. Acolo, la sfînta mănăstire Vatopedi, am găsit pe părintele Stratonic. După ce am luat cu mine pe părintele Stratonic, am umblat pînă ce-am găsit iar unele din urdiile care vin la Dunăre; de asta am să dau samă numaidecît părintelui arhimandrit. Acuma am a-ţi spune cuvioşiei tale alta, părinte Nicodim şi bădiţă Nicoară. Eu am avut nevoie de părintele Stratonic pentru o treabă de la Brăila. Precum ştii, trăiesc acolo, la schela Brăilei ori în raia, subt ocrotirea ismailitenilor, nişte boieri de-ai Radului-Vodă şi, pe lîngă aceştia, şi doi boieri de la Moldova. Astă-vară, pe la Sîntilie, au mai intrat în raia doi fugari de la noi, nişte haidamaci viteji de loc din Ucraina, care s-au fost oploşit în slujbă la curtea lui Vodă Ştefan. Eu nu cunoşteam dacă aceşti haidamaci au intrat la Brăila; de aceea am rugat pe părintele Stratonic să păşească în raia şi să umble cercetînd nesimţit, să înţeleagă dacă între slujitorii boierilor pribegi se află ucrainienii mei. Cît a întîrziat părintele Stratonic, eu m-am ţinut întîi pe Siret, la Cotulung, pe urmă la Năneşti; apoi m-am întors la Cotulung şi acolo m-am întîlnit cu părintele Stratonic, întors de la Brăila. Oamenii mei se află acolo în slujba unuia din boierii noştri pribegi. Mai mult n-am avut nevoie să ştiu deocamdată. Părintele Stratonic nu s-a dat  pe faţă şi n-a vorbit cu ucrainienii. Numai a venit la Cotulung pe Siret după înţelegere şi mi-a făcut cunoscut. Îndată ce-am aflat asta, l-am trimes înapoi; iar eu m-am grăbit să vin aicea la Crăciuna, ştiind c-am să te întîlnesc. Acuma, după ce s-a întoarce a doua oară părintele Stratonic ş-a veni aicea la cetate precum i-am poruncit, vom vedea cum facem ca să aducem caii fugari la herghelia lor.

Dar ce lucruri anume erau puse la cale între cei doi fraţi, jupînul pîrcălab tot n-a putut înţelege desluşit, aşa că s-a dus la hodina nopţii c-o nemulţumire pe care a avut-o înoită în toate visurile sale. Ba se visa fără sabie într-o bătălie, la Cetatea Brăilei; ba îi era, căzută o scară de la şa la jumătate de cale, într-o pustie; ba voia să pălească ceva cu buzduganul şi-i lipsea buzduganul cu tot cu mîna dreaptă. După toate acestea — se gîndea domnia sa pîrcălabul, stînd treaz în aşternut la miezul nopţii — aş putea crede că monahul acesta Nicodim ar avea o înţelegere acoperită cu necurate puteri.; de aceea a şi putut aduce pe mezinul său tocmai de la Cotulung. Însă fiind, după înfăţişarea lui, bărbat cuvios, înţelepciunea de la miezul nopţii, mă îndeamnă să nu cred nimica din ce ne îndeamnă a crede frica şi neştiinţa. Aşa că să ne apropiem mai bine urechile ca să auzim mai desluşit şi să deschidem ochii mai tare ca să vedem mai bine, şi, ajutînd şi Dumnezeu, toate s-or lămuri pentru folosul şi slava măriei sale Ştefan-Vodă.

— Bădiţă Niroară, a zis mezinul cătră fratele său mai mare, ca să-ţi spun toate, mi-ar trebui o mie şi una de nopţi; iar eu cad din picioare şi nu mai ştiu ce spun din gură; aşa de trudit sînt încît aş dormi şi învălit cu urzici, cu capul pe-o ragilă.

În dimineaţa următoare, soarele era ridicat la creasta turnului Jariştei şi Jder tot dormea. Părintele Nicodim de mult se sculase, căutînd pe jupîn Oancea pîrcălab; acum umbla după el pe