munţii încă ninşi; după aceea a văzut cîmpiile depărtate de la miazăzi înegrind sub piele străvezii. Starostele porţii l-a întrebat prin zăbrea .

222

— Cine şi de unde sînteţi?

— Sîntem slujitori ai măriei sale, a răspuns ieromonahul; avem carte de la Domnie. Te poftesc, cinstite staroste, să cunoşti pecetea măriei sale şi să ne leşi să intrăm.

— Intraţi şi bine aţi venit sănătoşi, părinte, i s-a închinat starostele porţii.

După ce au intrat şi li s-a rînduit gazdă şi grajd, părintele Nicodim şi-a greblat în grabă pletele cu degetele şi a poftit să vadă pe boierii pîrcălabi.

Domnia sa Ivan, unul dintre boieri, nu-i în Cetate; însă al doilea boier, Oancea pîrcălab, e la chilia sa şi a fost înştiinţat că au sosit oaspeţi cu carte domnească.

Părintele Nicodim a intrat singur şi, după ce a trecut pragul, s-a închinat şi a ridicat ochii. A trebuit îndată să şi-i plece, căci în faţa cuvioşiei sale stătea un bărbat mărunţel care-i ajungea numai pînă la umăr. Era subţiratic şi oacheş, cu ochi negri ca păcura. Aşa se mişca şi aşa privea cu agerime, încît monahul a cunoscut numaidecît, în acel boier, un oştean vrednic ca acei pe care cîteodată îi nimereşte bine măria sa. Să tot fi avut cincizeci de ani; şi-i erau cărunte pletele. Purta pieptar de piele, ciubote şi sabie, ca şi cum ar fi fost gata să încalece. Gugiumanul şi burca îi erau lepădate pe divan.

Monahul s-a închinat şi şi-a spus numele. A tras de la chimir cartea şi a întins-o boierului pîrcălab.

Jupîn Oancea Mihăiţă a primit cartea Domniei ca pe o anaforă, a desfăcut-o şi s-a apropiat cu ea de fereastră, ca să se găsească pentru cetirea ei lumina cea mai bună.

Iată cuprinsul acelei cărţi:

«Noi Ştefan-Voievod, jupînilor noştri pîrcălabi Oancea şi Ivan de la Crăciuna, sănătate; şi să ştiţi că vă trimet pe cuvioşia sa părintele Nicodim Păr-Negru, ca să-i staţi într'u ajutor cu sfatul au cu slujba, avînd cuvioşia sa a săvîrşi o treabă a domniei mele, după cum are să vă arate însuşi cuvioşia sa; şi să-i daţi gazdă şi slujitori şi toate cîte îi fac trebuinţă; altfel să nu faceţi.»

După ce a cetit şi a doua oară, jupîn Oancea pîrcălab s-a întors cătră monah:

— Aştept, părinte Nicodime, să-mi spui şi să-mi porunceşti.

— Unui boier ca domnia ta n-am a porunci eu, s-a umilit monahul; ne porunceşte la amîndoi luminăţia sa.

— Atuncea să-mi spui ce crezi că trebuie să ştiu, părinte. În Cetate nu mă aflu acuma decît eu; dumnealui Ivan, care-i alăturea cu mine la slujba Cetăţii, se află dus în Vrancea. S-au iscat acolo nelinişti şi l-au poftit la ei nişte staroşti de sate, ca să le facă rînduială. Căci noi amîndoi sîntem puşi şi vornici peste ţinutul Vrancei. Domnia sa Ivan se întoarce pe la o poimîni; dar, dacă-ţi trebuie, am destui slujitori să-i pun la îndămîna cuvioşiei tale. Pot repezi răspuns şi la răzăşii de dincolo de Siret, în care am toată încrederea. În toamna asta, văd că trebuie să stăm deauna cu piciorul în scară; hojma calcă hotarul roşiori de la Ţara Românească. Iar în dosul lor ştiu că stau turcii. De aceea ne vezi şi cuvioşia ta gata să ne suim la meterezuri, ori mai degrabă să încălicăm şi să ieşim.

Părintele Nicodim a ascultat cuviincios, după aceea a părut că se gîndeşte.

— Cinstite jupîne pîrcalabe, a zis sfinţia sa, aş pofti să cunosc dacă n-aţi avut pînă acuma ştire, ori n-aţi primit vreo veste de la un frate al meu mezin, cu numele Ionuţ Jder.

Pîrcălabul a strîns nedumerit din umeri:

— Cuvioase părinte, n-am primit nici ştiri despre el, nici veste de la dînsul.

— Nici nu s-a înfăţişat el singur?

— Nici.

— Atuncea am să mai aştept aici.

— Fă cum binevoieşti, părinte, s-a închinat jupîn Mihăiţă pîrcalab. Am auzit de numele acestui frate al cuvioşiei tale. L-ai prăpădit cumva şi-l cauţi?

— N-aş putea spune asta, jupîne pîrcălab; mai degrabă poate mă caută el pe mine.

Jupînul pîrcălab a privit în tăcere pe monah şi a dat cu îndoială din cap. A poftit pe oaspetele său să se aşeze într-un jilţ, iar domnia sa şi-a căutat puţintel loc pe divan, atîta cît îi făcea trebuinţă. Lumina zilei începea să se împuţineze. Călugărul părea căzut pe gînduri, cu barba rezemată în piept.

— Atuncea cum crezi să facem, părinte? A întrebat cu glas moale jupîn Oancea, privind în acelaşi timp cu luare-aminte pe acel oaspete al său, care avea şi n-avea trebuinţă de sfat şi slujbă.

Monahul a părut că n-aude, cufundat adînc în sine, ori trudit de cale.

— Cum îi de făcut, cuvioase părinte, a stăruit pîrcalabul, cu oarecare nelinişte. Căuta în chimirul său cartea ca s-o mai cerceteze o dată.

— Dumnezeu ştie... a răspuns părintele Nicodim, venit ca de departe. Am înţeles că m-ar fi aşteptînd el. Dacă se mai află în această viaţă, atuncea are să vie, şi-l aştept eu.

În lumina din ce în ce mai scăzută a asfinţitului sur de octomvrie, pîrcălabul simţi asupra sa privirea grea a monahului.

— Îl aştept eu pînă la Sîmedru.

Acest părinte nu pare în toate minţile, cugeta în sine cu uimire pîrcălabul Oancea. Vine cu grabă şi caută. Pe urmă stă şi aşteaptă. Ce caută el, nu se află. Ce aşteaptă, nu se ştie ce va fi. Cu toate acestea cartea sa e bună, cu pecetea adevărată a măriei sale, pe care pîrcălabii o ştiu. Ce-ar putea să fie la mijloc decît o întunecare a minţii, cum se întîmplă cîteodată unor oameni, de parcă s-ar cufunda într-o bulboană şi pe urmă ies iar la lumină?

Cu ochii o clipă închişi, părintele Nicodim păru că ascultă ceva, ca o chemare de departe. Pătrunse şi în urechea pîrcălabului Mihăiţă zvon de surlă. De două ori: tu-tuuu...

Monahul a întrebat ridicînd fruntea:

— Se întoarce jupînul pîrcălab Ivan?

— Nu, părinte; pentru noi surlaşul are alt viers.

— Să fie om străin?

— Aşa socot; un călător ca şi cuvioşia ta.

— Atuncea, jupîne pîrcalabe, eu cred că-i cel pe care-l aştept.

Ca să se smulgă din neliniştea care-l pătrunsese ca un fior al acelei ierni pripite de-afară, jupîn Oancea