Apoi după ce am ieşit la şleahul Romanului, comisul Manole s-a pus în frunte şi noi după dumnealui. Simion umbla în laturea Maruşcăi şi a pruncului, aşa că la sania ei nu s-a întîmplat nimica; dar noi celelalte jupînese ne-am răsturnat într-o cotitură. N-a fost nimica; ne-am scuturat de omăt, ne-am suit şi ne-am dus înainte. În ţara asta a noastră — adică în Ţara-de-Sus — îs rare hanurile, şi acele hanuri sînt umblate mai ales de cărăuşi şi de lume de rînd. Cînd umblăm la drum noi boierii şi ne trebuie popas, apoi nu căutăm hanuri. Aşa că, la asfinţitul soarelui, comisul Manole a cîrnit din şleah pe la podul lui Veţea şi a apucat la Boureni, unde avem noi un cunoscut bun şi cumătru, pe Lupu Boldiş medelnicer.

Cînd a bătut dumnealui comisul cu coada harapnicului în poartă şi ne-am îmbulzit în urma dumnisale toţi ceilalţi, cu săniile şi caii, s-a stîrnit în curtea lui Boldiş zarvă, parcă s-ar fi vestit un ceambul al lui Kalha-Sultan. A ieşit Lupu Boldiş cu capul gol; şi după dînsul jupîneasa Irina cumătră mea; şi după dînsa toţi cîţi mai erau în casă; şi nici nu mi-am cunoscut fina pe care am fost ţinut-o în braţe. Vină să te sărut, puica nînaşei; uită-te dumneata cît de repede cresc şi se zburătăcesc aceste tinereţi!

Bucurie ca la un ospăţ de sară. A doua zi dimineaţa, cînd am făcut ochi, masa întinsă iar. Lupu Boldiş nu ne lasă să plecăm. Binecuvîntează masa, cuvioase părinte Nicodime, şi pe urmă om mai vedea noi ce-a mai fi. Dar comişii noştri — cel bătrîn şi cel tînăr — au slujbă domnească. Au gustat din bucate; au închinat cîte o cupă de vin în sănătatea gazdelor şi ne-au poruncit să ne gătim de drum.

— D-apoi şi mîni e zi de călătorie, strigă Lupu Boldiş. Deasemenea şi poimîni e altă zi de călătorie. Dacă vă ridicaţi împotriva mea şi vi-i greaţă de bucatele noastre, şi de vinul nostru şi de saltele şi perini moi, atuncea eu oi bate cu domniile voastre război ş-oi porunci la argaţii noştri şî puie stăpînire pe caii dumneavoastră şi pe sănii!

S-a îndîrjit atuncea comisul cel bătrîn:

— Ba dacă-i vorba pe război, cumătre Lupuşor, strigă domnia sa rîzînd, atuncea nici în săbii nu ne-om tăia, nici cu buzduganele nu ne-om păli; da' noi vă ridicăm aşa cum sînteţi şi mergeţi cu noi la botezul lui Manoluţ.

Cît în şagă, cît în silă, am adaos şi pe Boldiş, şi pe jupîneasa Irina, la alaiul pruncului, şi ne-am dus cu mare repeziciune spre Domnie.

Era o vreme albă; şi nu frig. Vreme poruncită, dragele mele, ca-n povestea buniţei Mădălina.

La tabăra de la Vaslui, toată oastea măriei sale îngropată în bordeie.

Cît ai scapăra, popii lui Vodă şi slujitorii lui Vodă sînt acolo, la uşa măriei sale. Intrăm în paraclis şi creştinăm pruncul. Măria sa are sfaturi felurite, ba cu boierii măriei sale, ba cu soli de la domnii şi împărăţii; a lăsat toate în pămînt şi a stat cu noi; şi la lepădări eu am fost moaşa şi am dat măriei sale să ţie pruncul, iar măria sa a zîmbit cătră mine şi m-a întrebat:

— Cum ţi-i habarul, comisoaie Ilisaftă?

— Mulţămesc lui Dumnezeu precum şi Domnului nostru măria sa Ştefan, am zis eu. Dacă n-aş avea o durere din partea unui mezin al meu despre care n-am ştire nici unde-i dus, nici cînd se-ntoarce, bucuria mea ar fi deplină.

Vodă a zîmbit iar şi m-a mîngîiat cu ochii, care nu se mai află pe lumea asta alt domn şi stăpîn mai milostiv decît luminăţia sa Ştefan-Vodă.

Numai, de la acel botez şi de la acea masă de cumătrie, n-am ştiinţă ce s-a făcut fiul nostru părintele Nicodim. S-a tras mai la o parte cu părintele arhimandrit Amfilohie; pe urmă au ieşit la cămara arhimandritului pesemne. Nu l-am mai văzut de-atuncea.

Nu mi-au plăcut ochii arhimandritului. De ce-aş spune, dragele mele, că mi-au plăcut? Mărturisesc că nu mi-au plăcut. Aşa iscodesc, aşa pătrund prin om... Îi spun şi comisului Manole:

— Mie nu mi-au plăcut ochii arhimandritului.

— Nu ţi-au plăcut acuma, dar ţi-or plăcea pe urmă, Ilisaftă.

Ce vorbă să fie asta, dragele mele ? M-am gîndit eu mult la vorba asta; pe urmă am avut un vis şi l-am visat pe Ionuţ.

În vremea cît se întorcea alaiul creştinului la Timiş şi se aşezau iarăşi comisii la slujbele lor, părintele ieromonah Nicodim călătorea pe drumul Bîrladului, de-a dreptul cătră miazăzi, avînd cu sine doi slujitori domneşti şi carte tare la mînă.

Luni, în 17 a lui octomvrie, cuvioşia sa a fost la Lieşti; iar marţi după amiază a pălit în cornul hotarului vechi, la Adjud, unde se varsă Trotuşul în Siret.

După războiul cu Radu-Vodă Basarab, măria sa Ştefan mutase hotarul de la apa Trotuşului cu mult mai la vale, pînă la apa Milcovului şi, c-o irugă a Milcovului, prinsese şi jumătate din tîrgul Focşanilor la ţinutul Putnei. Căpitanii de margine ai măriei sale puseseră stăpînire pe-un ţinut întreg, pînă în opcinile Vrancei. Îndată măria sa năimise meşteri şi slobozise porunci mărginenilor să trimeată pîrcălabilor săi, în Măgura Odobeştilor, beilicari şi podvodari, pentru cetatea cea nouă de cătră hotarul muntenesc, pe care o întemeia măria sa. Într-o sfîntă zi a Naşterii Mîntuitorului, anul 1473, măria sa Ştefan îşi oprise calul într-un pisc şi pusese semn; şi numele cetăţii a rămas Crăciuna. Au lucrat meşterii, podvodării şi beilicarii toată iarna; iar în primăvară era înălţată cetăţuia din pămînt, cu parcane şi metereze de lemn, cu căsoaie umplute cu piatră la colţuri, şi cu toate odăile slujitorimii înlăuntru. Avea două porţi cu turnuri şi canaturi ferecate.

Stăteau acolo pîrcălabi Oancea si Ivan.

De la Adjud, ieromonahul Nicodim s-a dus tot la vale pe şleahul Siretului; a cotit la Panciu şi, prin Jariştea, a ajuns în drumul Crăciunei. În ziua de joi 20 octomvrie, cînd era soarele la chindie, s-a înfăţişat la poarta Cetăţii. A aşteptat cu îngrijorare să deie surlaşul semn din turnul de la miazănoapte, sub care se oprise, şi s-a uitat cătră