Intrau în cămară încă doi: starostele Nechifor şi părintele Nicodim.

— Nu mai sînteţi? Aţi adus şi pe popă? Uitat-aţi pesemne hotărîrea măriei sale, că pe acest prunc îl ţine măria sa în braţe la sfîntul botez? De cînd tot întîrziem — ba cu treburile, ba cu ploile...

— Asta zice şi comisul Simion, s-amestecă jupîn Manole; ca să nu mai fie întîrziere.

— Eu vreau să-mi poruncească domnul meu... suspină Maruşca a doua oară.

— Îţi poruncesc, jupîneasă Maruşcă, zice Simion apucînd mînuţa soţiei sale, să-ţi pui caţaveică şi broboadă şi să iei în braţe pruncul şi dădacele alături şi să te sui în sanie. În altă sanie s-or sui muţa şi cumnatele. Şi noi om fi călări în jurul domniilor, voastre, ca să vă facem alai la Domnie, pentru botez.

Jupîneasa Ilisafta iar se pregătea să se crămăluiască şi-şi înălţa braţele. Dar Maruşca s-a plecat cătră comisul Simion:

— Bine. Dacă-s gata săniile, purcedem numaidecît.

— Mare poznă, oameni buni! A mormăit în sine starostele Nechifor.

A înălţat glas şi comisul Manole:

— Pentru sănii am dat eu poruncă. Şi încolo, toate să fie gata într-o mică de ceas, jupîneasă Ilisaftă!

— Purcedem numaidecît, se îndeamnă rîzînd jupîneasa Maruşca, numai să-mi împrumute cumnată-mea Candachia cercei.

Jupîneasa Ilisafta se uită la ea cum s-ar uita, noaptea, pe geam, la un demon.

— Dragă noră, ai vreme să te duci pînă în deal şi să te-ntorci.

— Nu; purcedem într-o mică de ceas; numai să-mi împrumute Candachia şi suliman.

Candachia nu ştie ce să facă cu sprîncenele-i subţiri: să le-ncrunte ori să le însenineze.

— Îţi dau ce pofteşti, sufleţele, răspunde ea cu cel mai îndulcit glas; trecem pe la mine pe-acasă şi-ţi deschid sunducurile şi răcliţile. Numaidecît să-l luăm cu noi şi pe Cristea; fără el nu m-aş putea duce. Cînd l-am lăsat as' dimineaţă, îl bărbierea Dănăilă Ţiganu; cred că l-a fi isprăvit pînă acuma.

Comisul cel bătrîn se îndreaptă, ca lovit de un val din afundul tinereţii.

— Dacă nu l-a fi isprăvit, cuvintează domnia sa, clipind clin ochi cătră jupîneasa Ilisafta şi cătră Maruşca, atunci îl luăm aşa cum îl găsim. Îl aburcăm pe cal ş-apoi om pune pe dumnealui din fugă straie şi cuşmă. Că noi n-avem cînd aştepta! Noi ne ducem la Domnie, ca să creştinăm pe cel dintîi nepot al nostru, jupîneasă Ilisaftă!

Cu asemenea glas, ca cel de altădată, a rostit comisul Manole aceste din urmă cuvinte, încît comisoaia s-a uitat înapoi, în anii săi, cum se uită înapoi soarele, din asfinţit, asupra primăverii. Pe neaşteptate, i s-au aprins obrajii şi privirile ş-a sărutat pe Maruşca.

— M-aţineam şi eu, Ilisaftă, s-a semeţit jupîn Manole. Comisoaia l-a sărutat şi pe domnia sa. Îndată după aceea au prins a suna uşile cămărilor ca purtate de vînt. Toate cotloanele erau răscolite şi căutate de mînile jupî-nesei Ilisafta. Iar nana Chira abia se putea ţine după dumneaei, gîfîind, ca să puie toate iar în rînduială. În acelaşi timp, pe cînd scotea toate cele de trebuinţă şi pentru sine şi pentru comis, şi pentru toţi ceilalţi cîţi or binevoi să fie se silea să afle, prin nana Chira, cum au fost rînduite slujbele la deal.

— Dacă rămîne la grajduri starostele Nechifor cu Lazăr Pitărel şătrar, putem pleca, nană Chiră, fără grijă. Iar aicea, la noi, nu ştiu: putea-vom avea încredere în Calomfir al tău, nană Chiră? Bine, bine, dacă spui tu, atuncea mă-nduplec, să rămîie Calomfir. Pune deoparte şuba cu jderi a comisului Manole: cu asta se fuduleşte dumnealui mai tare. Îmi face şi mie trebuinţă caţaveica asta aşijderea: să nu se fudulească numai domnia sa. Pune şi gugiumanul, şi broboada de borangic, ca să fim ca atuncea cînd am fost. Ziua asta, nană Chiră, e poruncită de Vodă, dar şi de prea curata şi luminata Maică a Domnului. Nu ştiu dacă l-om găsi gata pe Cristea; după cheful pe care îl are comisul Manole, îl ia aşa cum se găseşte. A mai făcut dumnealui de aceste, în vremea sa! Grăbeşte-te, nană Chiră, grăbeşte-te, nană Chiră, căci cînd a striga comisul a treia oară, vreau să fiu cea dintîi cu nepotul lîngă dumnealui, şi cu jupîneasa Maruşca, noră-mea, alături. Dar dumneaei ce face? Unde-i? Se învîrte împrejurul comisului Simion şi-l împresură cu vorbele şi cu braţele. Să ştii că noră-mea asta îi cam lunatică, nană Chiră, dar mie mi-i dragă, căci pentru orice lucrare vine să se sfătuiască cu mine. Repede, Chiră; grăbeşte-te, nană Chiră, şi spune-mi ce faci cu cheile de la cămări? Le dai Olăriţei? Parcă n-aş crede că-i bună Olăriţa de aşa slujbă. Ca să le leşi în mîna Trandafirei, văd că strîmbi tu din nas şi nu-ţi place. Atuncea mai bine scoate în fugă doi saci de mălai ş-o putinică de brînză, ca să fie toţi de-aicea mulţămiţi pe-o săptămînă, şi ia cheile cu tine; numai bagă de samă să nu le prăpădeşti.

Cînd s-au urnit săniile grele şi cu tălpile late neşinuite, era strînsă în priveală toată argăţimea. La fiecare sanie mîna cîte un surugiu de-a călare, cu puha în mîna. Comişii şi călugărul, cu Negoiţă şi fratele Gherasim, umblau călări. La o sută de stînjeni s-au oprit, ca să li se aducă din urmă cele uitate; fără adaosuri şi uitări n-are haz nici o porneală. Cît s-au oprit, şi-a repezit Niţă Negoiţă fugarul, ca să ajungă mai înainte şi să stîrnească pe jupîn Cristea.

După toate cîte au fost, ar fi poftit jupîneasa Ilisafta să trimeată carte la Bîrlad, maicii şi surorilor sale, scriindu-le şi povestindu-le de acea călătorie. Însă dumneaei nu ştia să scrie, iar maica şi surorile dumnisale nu se mai aflau în această lume.

— Vai dragele mele, eu de doisprezece ani n-am mai fost ieşit de la Timiş; şi într-aşa petrecere n-oi mai ieşi mulţi ani. Am trecut tocmai la Tupilaţi podul umblător şi abia acolo ne-a ajuns Cristea din urmă. Cînd a răcnit dumnealui comisul la podari, ia aşa s-au ridicat toţi, ca în catalige, să vadă ce este. După ce ne-am suit pe pod şi ne-au trecut, strigă comisul la ei:

— Ce vreţi, măi feciori? Vreţi brudina? Întinde cuşma tu, care eşti vatamanul podului.

Acela a