fund de miazănoapte izvorau alte pîcle cenuşii; şi vîntul neostoit urma să vie dintr-acolo cîntînd abia auzit pe o strună subţire. Era albă poala pădurii. Albe fineţurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roşii uitate neculesc în pomi.

Părea o glumă şi, totuşi, era şi asta o înştiinţare de la Dumnezeu.

Comisul Manole oftă şi intră cel dintîi în casă. Se aflau, în acea dimineaţă, numai bărbaţi la curtea comisului Simion. Jupîneasa Maruşca şi dădacele cu pruncul se grăbiseră să coboare devale, la jupîneasa soacră Ilisafta. Multe-s de vorbit, de aflat şi învăţat într-o asemenea zi de iarnă timpurie.

Acolo, devale, sînt numai muieri, se gîndea comisul. Nelipsită e jupîneasa Candachia. A sosit de o zi şi Teodora, malorosianca, muierea lui Dămian neguţătorul.

— Unde rostim noi nouă, zice în sine comisul, ele rostesc de nouă ori nouă sute nouăzeci şi nouă. Într-o privinţă, au şi ele dreptate. Căci zice Ilisafta: Dacă n-om vorbi deasupra, pe pămînt, apoi unde să vorbim? Dedesubt? Acolo stau singură.

Fără a conteni să se gîndească şi mai adînc la plecarea năprasnică a monahului Nicodim, comisul cel bătrîn mai adaugă în socotinţile lui şi altele. Toamna asta, s-au înteţit veştile cum se înteţesc tăunii asupra cailor. Şi numai veşti rele, ba de furtuni şi grindeni, ba de pojaruri. Au venit şi de Ia Ardeal cărţi despre războiul păgînilor. Or fi avînd alţii din alte părţi îndoieli, dar neguţătorii de la Ţara Ungurească nu mai au nici una. La tîrgurile şi schelele de cătră miazăzi au crescut preţurile la grîu şi la oi.

Deasemenea prostimea asta din Ţara Moldovei, fără a primi carte şi înştiinţări de la nimeni, s-a grăbit să strîngă toate mai din vreme şi să puie unele la adăpost, ca în aşteptarea primejdiei. Gropile de grîu şi orz le-au săpat mai adînc şi le-au ars mai bine. Oile şi vitele le ţin cătră preajma muntelui. Gospodarii de la cîmp îşi şinuiesc roţile carălor. Podgorenii au mai săpat un rînd de borte guzgăneşti în hrubele cele mari, zidindu-le, după ce-au ascuns acolo buţi vechi. Iar răzăşimile nu mai au astîmpăr; cînd îs în sate, cînd îs în tabără la măria sa.

A fost poftit de cătră stăpînii săi la sfat şi Lazăr Pitărel şătrar.

Zice comisul cel bătrîn:

— După a mea socotinţă, părintele Nicodim va fi oblicit ceva despre Ionuţ.

— Tătuţă, răspunde monahul, mezinul nostru se află subt acoperămîntul Dumnezeului nostru Isus. Nu ştiu unde-i; n-am aflat despre el nimica. Dar a trecut pe aicea un suflet călător, cum trec gîştele sălbatice toamna. Dintr-o vorbă, m-am îndemnat să încep a coborî la vale.

Cu ochii umbriţi, comisul a şoptit o întrebare:

— Te temi de ceva, Nicodime?

— Nu ştiu, tătuţă. Dacă Dumnezeu a binevoit a-i închina fruntea la hodina veşnică, să-i fac rînduielile creştineşti, după cuviinţă. Dacă-i în prinsoare cumva, să aflu şi să vă chem. Dar asta-i pe urmă; oi vedea cum mi se îndeamnă cugetul, după rugăciunile mele. Nu vă mai gîndiţi la asta cu întristare. Eu zic aşa, tătuţă, că iarna asta ne-a venit nouă pentru altceva. Se înţelege că-i iarnă trecătoare, ca toate iernile care cad înainte de sorocul lor. Dar pînă ce s-a pişca luna plină tot are să ţie. Avem răgaz o săptămînă, ca să ducem pruncul cel nou la Domnie, pentru botez. Măria sa a poruncit ca să-l duceţi cînd veţi putea. Alt drum mai lesne şi mai repede decît cu săniile nu putem avea. S-a pus destul omăt şi gheaţa-i tare. Purcedem fără întîrziere. Asta-i porunca de sus, pe care o văd eu scrisă alb.

Bătrînul şi Simion s-au foit, uitîndu-se unul la altul.

— S-ar putea să amînaţi; dar eu am nevoie acuma, tătuţă şi Simioane. Ne ducem acolo după o poruncă a măriei sale; ne ducem pentru un botez şi un prunc de ţîţă; dar eu am de cercetat din nou pentru alt prunc al nostru. Fără poruncă, n-am ce căuta acolo. Iar cu porunca asta aflîndu-mă şi eu, nădăjduiesc să lovesc cu toiagul ca Aron şi să scot apă din stîncă.

Sfatul bărbaţilor a ţinut puţină vreme, pe cînd al muierilor, la Timiş devale, era în toi.

Comisoaia Ilisafta dăduse poruncă să se facă foc în sobe, ca să nu-i fie frig lui Manoluţ, de şi Manoluţ era gros înfăşat în scutece şi perini de cătră dadele lui. În căldura cămării erau strînse asupra pruncului două ţigănci de la deal, una mai tînără şi alta mai în vîrstă, deasemenea nana Chira cămărăşiţa, şi o slugă de la Liov a Teodorei. Iar în cămara de alături stăteau cap lîngă cap jupîneasa Maruşca, şi jupîneasa Candachia, şi jupîneasa Teodora, iar comisoaia se aşezase în fundul divanului.

Cîte s-au spus în trei ceasuri pot cunoaşte numai îngerii condicari cei nevăzuţi, care stau cu penele după ureche la orice adunare a oamenilor pe pămînt. Cum încep a grăi oamenii, acei îngeri trag penele şi scriu în condici. Cred c-au scris — îşi făcea socoteală jupîn Manole comisul — pînă ce-au început a le amorţi degetele.

Iaca, s-aude zarvă afară, pe urmă glasurile bărbaţilor.

— Să ştiţi că s-au coborît toţi devale! Strigă jupîneasa Ilisafta. Nană Chiră! Nană Chiră! Dă fuga şi deschide cămara, că vin şi eu într-o clipeală.

S-aude cum bat în pridvor cu ciubotele în podele, scuturîndu-se de omăt. Întîi intră comisul:

— Unde eşti, Ilisaftă? Aicea eşti?

— Aicea, comise Manole; da' ce s-a întîmplat de te uiţi cu asemenea străşnicie?

— Nu s-a întîmplat nimica. Să spuie Simion ce s-a întîmplat, căci el e stăpînul pruncului.

Jupîneasa Maruşca a tresărit şi a ridicat fruntea:

— Ce-i cu pruncul?

Întrebarea asta a pus-o şi lui Simion, care a intrat după bătrîn.

— Stăpîn al pruncului sînt eu şi nu prea, zîmbeşte comisul Simion. Mă tem că, dac-oi porunci eu acuma, rămîne pruncul nebotezat. De aceea jupînesei mele Maruşca eu nu-i poruncesc.

Comisul Simion Păr-Negru avea un glas plăcut, după vinul pe care îl băuse cu tot soborul bărbătesc, înainte de a coborî la vale.

— Ba porunceşte-mi! A zis Maruşca venindu-i împotrivă.

— Ce să-ţi poruncească, Doamne fereşte! S-a tînguit jupîneasa Ilisafta, fluturîndu-şi degetele asupra celor doi bărbaţi: ce să-ţi poruncească? Despre ce botez e vorba? Nu cumva aţi trimes şi după