la biserică, a văzut în ocniţă icoana de la muntele Sinai şi, de mare uimire, a căzut cu faţa la pămînt. Pe urmă a îndrăznit să se scoale şi să se închine minunii. Într-adevăr se săvîrşise minune, după cum s-a aflat nu mult după aceea, că icoana de la Sinai nu mai este unde era. Şi venind un monah negru de la Sinai. A cunoscut la Zografu acea icoană a sfîntului Gheorghie. S-a rănit în sufletul lui de asemenea uneltire a sfîntului, şi s-a dus asupra icoanei, mustrînd-o cu glas: «Cum poţi tu, slăvite sfinte Gheorghie, i-a zis, să părăseşti o mănăstire veche ca mănăstirea noastră de la Sinai şi să te muţi aici la Aton, la nişte greci puchinoşi? Nu ţi-a fost milă de noi? Nu ţi-a fost ruşine de aşa faptă?» A dat cu pumnul în obrazul icoanei, de mare mînie ce avea acel monah negru pentru fapta sfîntului; iar sfîntul Gheorghie l-a muşcat de degetul cel mic.

— Într-adevăr, am zis eu, de mare mirare este asemenea minune.

Am mai vorbit eu cu dînşii de multe; si am aflat toate cîte sînt la Sfîntul Aton; si am înţeles că Dumnezeu pune înţelepciune în unele fapte de pe pămînt, care nouă ni se par nelegiuite. Căci acei fraţi din singurătate au socotit cînd au ieşit cu săbiile asupra noastră că am fi ismailiteni. Într-adevăr, aveam asupra noastră cartea de la Hrana-Beg, însă noi eram creştini buni.

Aşa că după ce-am ieşit, în ziua următoare, iarăşi la priveliştea Mării şi am văzut mănăstirile, şi schiturile, şi sihăstriile, şi livezile de la Sfîntul Aton, am poruncit lui Botezatu să desfacă toate legăturile robilor mei şi să puie jos săbiile. Am încălicat şi i-am slobozit, ca să se întoarcă la poienile lor.

Am zis:

— Domnul Dumnezeu va cîntări faptele voastre la judeţul său din veac. Mulţămesc unuia Isus Domn si Împărat pentru minunea sa, că, fiind eu rătăcit în pustie, mi-a scos în cale călăuze bune, care să-mi arate fără sminteală calea.

Ei s-au întors spre poieni, iar eu am coborît la sfintele mănăstiri, ca să caut pe părintele nostru Stratonic.

 

 

 

CAPITOLUL XII

CÎND A FOST BOTEZAT UN PĂGÎN I.A VASLUI ŞI A SOSIT UN BĂRBOS LA CETATEA CRĂCIUNA

 

La grajdurile domneşti, a sosit acum cinci zile părintele Nicodim de la Neamţu, căutînd pe Simion şi pe jupîn Manole.

Zice:

— Aţi băgat de samă, alaltăsară, cît de limpede s-a văzut Ceahlăul la asfinţitul soarelui?

— Am văzut; frumos ca niciodată, răspunde Simion.

— Nu-i de frumos, tătuţă şi comise. L-aţi văzut, pe urmă, ieri? Nu l-aţi mai putut vedea, căci în locul unde fusese văzut alaltăieri erau nouri negri ca de furtună. Ieri a şi pornit vînt dinspre miazănoapte. Astăzi, nourii s-au făcut alburii şi vîntul s-a răcit deodată. Să ştiţi, tătuţă şi Simioane, că are să ningă.

— Cum să ningă, frate şi părinte Nicodime, înainte de Sîmedru? Se poate una ca asta?

— Se poate şi s-a mai văzut; am eu scris în ceaslovul meu, de nişte monahi de demult.

Încuviinţează şi comisul cel bătrîn:

— Am apucat şi eu ninsoare şi îngheţ îndată după Ziua Crucii. Cum spuneau şi bătrînii noştri că, în Ţara Moldovei, stihiile îs cu toane.

— Cu toane îs şi stihiile şi oamenii, rîde monahul. Iaca, dacă ninge, eu am de gînd să-mi fac pregătire să mă duc în jos pînă la apa Trotuşului. Numai pentru atîta am venit, ca să vă spun.

Toţi cîţi erau de faţă s-au uitat ţintă la monah. Poate vorbeşte în şagă.

— Atuncea să ştii că nu mai ninge, a zîmbit comisul Manole.

— Avem să vedem, a adaos vorbă de încheiere părintele Nicodim.

În aceeaşi zi cînd s-au schimbat asemenea cuvinte, la ceasul al şaselea, s-au stîns deodată zările de deasupra asfinţitului şi vîntul de miazănoapte a prins a şuşui cu întărîtare. Cînd s-au trezit oamenii luni dimineaţa, sclipeau săgeţi de ploaie pe volburile furtunii. Pe urmă a prins a juca puf de ninsoare. A nins pînă în sară. Sara, a stat furtuna ş-a rămas numai vînt subţirel, tăind ca un brici. În noaptea de după aceea s-a înseninat şi a îngheţat. Cînd s-a făcut iar ziuă, s-au văzut nourii suri ai iernii învăluindu-se fără încetare din pustietăţile moarte ale schiţilor. Peste îngheţ s-a pus alt omăt.

Joi, a sosit părintele Nicodim, după cuvîntul dat. Avea după el şi pe fratele Gherasim, tot călare. Părintele Nicodim purta dulamă; fratele Gherasim chiar cojoc în lege. Fratele Gherasim ducea de frîu al treilea cal, împovărat nu atît cu desagi de merinde, cît cu straie groase şi poclăzi.

Bătrînul şi cu Simion au ieşit întru întîmpinare. Au stătut şi au aşteptat ca cei trei cai să facă ocolul pînă la cerdac; au venit să se uite şi Lazăr Pitărel şi Niţă Negoiţă. La urmă, a ieşit din casă şi a trecut mai înainte decît toţi, cu capul gol, starostele Nechifor Căliman.

— Mare poznă, oameni buni! Zice el. Miratu-m-am de iarnă; da' de una ca asta mă mir şi mai tare. Încotro, părinte Nicodim.? La rai nu te duci, că acolo îi cald şi cîntă privighetorile. Doar la iad!

— Se poate, staroste Nechifor, a răspuns călugărul; căci nu trece mult şi în Ţara-de-Jos or veni demonii ismailiteni.

— Aha! D-apoi ce să faci cuvioşia ta acolo, la iad?

— Să răscumpăr suflete de creştini, cinstite staroste.

Jupîn Manole şi comisul Simion ascultau în tăcere asemenea vorbe. Înţelegeau ceva; erau totuşi nedumeriţi că poate şti părintele Nicodim ce nu ştiu ei.

Să fi venit înştiinţare călugărului? — De ce nu le-a spus lor nimic?

Privind pe rînd la comis şi la feciorii lui, starostele Nechifor s-a luminat şi el de o înţelegere şi s-a pălit cu palma peste fruntea pleşuvă.

— Descălicaţi, a îndemnat Simion.

— Descălicăm, a încuviinţat părintele Nicodim. Grăbit nu-s, căci am a vorbi cu domniile voastre.

— Ei, atuncea-i bine, s-a bucurat starostele.

Comisul Simion n-a răspuns nimica.

Fratele Gherasim s-a dus la odăile slujitorilor subt oblăduirea lui Niţă Negoiţă.

Ceilalţi cinci bărbaţi au umblat întîi împrejurul ogrăzii, ca să privească acea iarnă grăbită, albă şi curată ca o fată mare.

Cerul era verde ca piatra de chiclaz şi luminat spre miazăzi; însă din