Căci eu mă duceam la Sfîntu Munte pentru altele: să stau de vorbă cu sfinţii părinţi de la Vatopedi şi Zografu şi să găsesc pe părintele Stratonic, monahul nostru de la Suceava.

Mă uit eu la fratele meu Ilie. Macar de-aş fi un popă să-i cetesc cazanie. Dar nu-s popă. De-aş fi cadiu ca cel de la Isaccea, ca să poruncesc pedeapsa ştreangului. Dar nu sînt cadiu. De-aş fi Hrana-Beg, să pun pe un harap să-l spintece prin creştet cu paloşul. Dar nu sînt Hrana-Beg; nici Botezatu nu-i harap. Şi nici Ilie Cozmuţă de la Pipirig de la noi nu s-arată a fi un haramin ca Atanasie Alvanit, să se zvîrlă el singur în ascuţişul săbiei lui.

Ce să fac? Oricît m-aş zbîrli eu la Ilie, rămîn deocamdată ruşinat. Nu-i alt chip decît să-l dau pe mîna epistaţilor, alături cu soţiile sale, grecii din ostrovul Critului.

Îi poruncesc iar:

— Spune, mişele, unde-s catîrii pe care-i aveţi la păscut?

— Mai la vale, jupîne, în nişte poieni unde avem colibă.

— Cîţi catîri păziţi?

— Patruzeci şi patru; pe patru încălicăm noi.

— Bine; acuma veţi merge pe jos. Lung e drumul pînă la Sfîntu Munte?

— Nu-i lung, milostive stăpîne; noi îl facem în două zile. Iar dacă nu ne hodinim, numai într-o zi ş-o noapte. Apucăm de-a dreptul pe potecă peste munte. Ş-apoi după ce trecem peste munte, dăm de sfintele schituri şi chinovii.

Îi zic eu:

      — Iar cuvioşiei tale ţi-ar plăcea să locuieşti mai degrabă într-o sihăstrie.

El şi-a plecat fruntea.

 Îi poruncesc:

— Scoală.

S-a sculat. Îi hotărăsc aşa:

— Du-te şi ia în cîrcă pe cel străpuns de cuţit. Deocamdată acesta-i canonul tău: să-l porţi pe cale. Şi ceilalţi doi or umbla legaţi după tine; şi după aceea catîrii, ca să se bucure de vederea voastră. Şi să-mi fiţi astfel călăuze pînă peste munte. Vă duc la Kiliandari; şi după aceea mi-oi găsi eu singur drumul la Vatopedi şi la Zogtafu. Botezatule, să nu uităm săbiile, ca să le punem dinaintea sfinţiilor lor epistaţii. Ne mai trebuiesc acele săbii şi pentru alta: dacă nu merg aceşti lotri pe drum bun şi încearcă a ne înşela, să avem leac la viclenia lor.

Robii mei s-au supus fără murmur, iar eu m-am semeţit de dreptatea pe care o făceam. Am coborît în poienile de mai la vale, unde am găsit colibă, tainuri, poclăzi şi straie, precum şi cuvioase cărţi de rugăciune.

Am adunat patruzeci de catîri strîjnici şi patru catîri bătrîni. Pe catîrii bătrîni am închingat samare şi am încărcat tot acel calabalîc. La noi la Moldova se chiamă tarhat; dar ei acolo spun «calabalîc».

Am pornit înainte, cu rînduiala pe care o făcusem eu; şi, pe poteca de ei ştiută, am trecut rîpa. Cînd am suit în coasta rîpii, am făcut popasul întăi. Fratele Ilie Cozmuţă a pus jos rănitul, pe frunzare, şi s-a apucat să clădească şi să aprindă foc. A scos din desagi cele de trebuinţă; am mîncat pastramă de batal cu pită şi ne-am potolit setea la şipot. Fratele Ilie a adus şi soţiilor sale apă de la şipot în comanacul său. Am dormit eu, — a privegheat Botezatu. A dormit Botezatu, — am privegheat eu. La ceasurile poruncite de Dumnezeu, cînta cucoşul cel negru din desaga tatarului, si toate se săvîrşeau cu socoteală.

La cel dintăi popas, am stat puţin de vorbă. Dar la al doilea popas mare, aproape de culmea cealaltă, robii mei au prins a-mi spune ba de una, ba de alta, şi Botezatu îmi tălmăcea toate.

De la cuvioşiile lor am aflat povestea sfintei mănăstiri Vatopedi. Şi cînd mi-au spus-o fraţii greci de la Crit, am poruncit lui Botezatu să le deslege cîte-o mînă, ca să poată lua şi ei din pastramă, şi din pită, şi din smochine uscate.

Zice că în vederea acelui ţărm de mare de sub Sfîntu Munte, ar fi fost prinsă de furtună o corabie. Asta s-a întîmplat în vremea veche. Împărat era Teodosie; şi Împărăteasa lui Teodosie se afla în acea corabie cu fiii săi Arcadie şi Onorie. Înecîndu-se corabia, împărăteasa cu Arcadie ar fi scăpat într-o barcă şi cu acea barcă ar fi ajuns în altă parte, iar Onorie a fost luat de talazuri şi purtat pînă la mal. Acolo, cel din urmă val l-a pus lin sub nişte tufe de zmeură. Pe scîndura lui, pe care scăpase, pruncul împărătesc şi-a venit în fire; apoi, de trudă, a adormit. Cunoscînd sfinţii părinţi de la Aton, după semne şi chip, că acel copil scăpat la ţărmul lor ar fi prunc împărătesc, l-au dus la Bizanţ. Ş-apoi, întru lauda lui Hristos care săvîrşise minunea, împăratul Arcadie a pus de s-a zidit la acel ţărm mănăstire.

— Frumoasă poveste, zic eu; Botezatule, desleagă fraţilor de la Crit şi mîna cealaltă, ca să poată apuca şi mînca după foamea lor.

Fraţii de la Crit au mîncat şi s-au săturat. Iar în tarhatul lor au găsit un ulcior de vin dulce din care au dat celui rănit, ca să-i crească puterile. După aceea mi-au închinat mie ulciorul. Iar ei s-au pus în genunchi şi şi-au făcut cu mare smerenie rugăciunea.

— Cinstite şi milostive jupîne, zice atuncea fratele Ilie Cozmuţă, vad că de poveştile noastre ţi se îmblînzeşte căutătura. Îngăduie să-ţi spun şi eu că, la Zografu, unde înţeleg că vrei, să te duci, am stat eu la ascultare trei ani. Şi am văzut acolo o minune mai mare decît aceea care s-a spus.

La noi la Zografu a fost ctitor marele Leu-Împărat. Şi luminăţia sa Leu-Împărat, după ce a văzut sfînta mănăstire gata, a pus pe un zugrav al sau, ca să zugrăvească zidurile după tipic. Toţi sfinţii i-a zugrăvit acel zugrav cu numele Macarie. Numai pe Sfîntul Gheorghie nu-l putea zugrăvi. Tot îşi aducea aminte acel cuvios zugrav părintele Macarie de o icoană prea frumoasă a Sfîntului Gheorghie pe care o văzuse la muntele Sinai. Şi n-o putea face la fel aicea la noi, aşa cum o văzuse acolo. Se mîhnea foarte din pricina asta şi tot sta pe gînduri ceasuri după ceasuri dinaintea ocniţei goale, unde dorea să zugrăvească pe marele mucenic Gheorghie. Iar într-o dimineaţă, venind cuviosul Macarie