Dacă nu-mi poruncesc în limba mea, zic, eu nu stau. Şi chiar dacă mi-ar porunci ca să înţeleg, nu stau nici atîta.

Au strigat în altă limbă. A înţeles Botezatu!

— Zice că să stăm. Ce să le răspund?

— Răspunde şi tu vorbele pe care le-am auzit de la Hrana-Beg.

Atuncea tatarul a grăit cătră ei, liniştit ,

-— Ghiuzel-ghiuzel, bre!

Nu ne-am oprit; am dat pinteni cailor, ca s-ajungem şi noi deasupra şi la lărgime. Atuncea aşa guri au cascat acei barbaţi cu săbii, încît le-am văzut toţi dinţii; şi aşa ne-au ameninţat că se prăpăstuiesc de sus asupra noastră, încît m-am uitat la ei cu mirare, dar fără a opri; şi aşa au vrut să repeadă asupra noastră săbiile, încît eu m-am gîndit că, dac-or arunca asupra noastră săbiile, apoi au să rămîie fără săbii.

Zic lui Botezatu:

— Pregăteşte-ţi arcanul: îl pregătesc şi eu pe-al meu. Cînd am ajuns sus pe-un tapşan, am descălicat în pripă şi eu şi Botezatu. Am lasat caii şi ne-am dus asupra acelor barbaţi. Veneau la noi cu mare îndîrjire şi mare glas. Am scos din sîn jungherul talienesc; Gheorghe Botezatu şi-a tras din tureatca ciubotei cuţitul.

— Halai! halai! strigau barbaţii cu rantii, îndemnîndu-se ca să vie asupra noastră, să ne taie întăi în patru şi pe urmă în opt.

Am aruncat arcanele şi i-am prins pe doi. Cînd i-am smuncit spre noi, au scăpat din mînă săbiile. Botezatu îndată a încurcat pe unul în nişte ciritei. Eu l-am tras pe-al meu pînă la un prăvăliş, de s-a dus de-a rostogolul în pripor; am priponit de-un ienuper capătul de la mine al arcanului. Şi m-am întors cătră ceilalţi doi. Tatarul apucase a zvîrli asupra unuia din ei cuţitul şi-l străpunsese. Cînd m-a văzut cel care mai rămăsese în picioare că vin la el, întăi a vrut s-o împungă la fugă într-o parte ori în alta; dar, băgînd de samă în mîna mea jungher care-l poate ajunge, s-a închinat în genunchi şi a cerut iertare.

— Du-te la el, Botezatule, şi-i ia sabia, am poruncit eu. Atuncea acela a zvîrlit de la sine sabia şi s-a înseninat înţelegînd ce spuneam eu slujitorului.

— Milostiveşte-te, jupîne, nu-mi ridica viaţa!

Îi zic lui Gheorghe Botezatu:

— Adună-i pe ceilalţi şi-i leagă.

 Mă duc la cel care mi se închinase:

— Cine eşti tu cel ce grăieşti moldoveneşte?

— Aman, jupîne; sînt un păcătos care m-am pripăşit în astă străinătate.

— Ce faci şi unde slujeşti?

— Făgăduieşte-mi, jupîne, că nu-mi iei viaţa şi-ţi mărturisesc, cu toată ruşinea.

— Nu-ţi făgăduiesc nimica şi-ţi poruncesc să-mi răspunzi la ceea ce te-am întrebat.

— Vai, ticălosul de mine, bat metanie, sărut ţărna şi mărturisesc că sînt frate în Sfîntu Munte, la mănăstirea Kiliandari.

— Nu vei fi fiind chiar monah?

— Din mila lui Dumnezeu încă nu sînt, ca să nu-mi prăpădesc de istov sufletul. Mă aflu aicea cu aceşti trei fraţi şi avem slujbă să păzim catîrii strîjnici, la păşune. Sîntem rînduiţi la treaba asta în toată vremea verii. În fiecare săptămînă se duce unul din noi peste munte, de aduce tain. Şi trăim aicea, nevoindu-ne întru mare amărăciune a singurătăţii.

— Şi cum de v-aţi luat rînduială ca să ieşiţi la potecă?

— Pacatele noastre, jupîne, se tînguie el. Se află, într-o parte a pădurilor, mangalagii; şi vin la ei de-a dreptul, pe poteca asta, negustori de la Salonic şi din alte părţi, de le plătesc lucrarea ori le cumpără mangalul. Ne-am învăţat să oprim cînd şi cînd pe unii din aceşti negustori.

L-am lăsat un răstimp să se tînguie cu fruntea plecată, pentru pacatele lui, şi am întors capul să văd ce lucrează Gheorghe Botezatu. Mă uitam la Gheorghe Botezatu, dar vedeam şi pe cuviosul frate de la Kiliandari ce face. Tot fura spre mine cu coada ochiului, parcă fulgera.

Tatarul adunase pe ceilalţi trei. Pe doi îi legase cot lîngă cot, cu mînile din laturi aduse pe după grumaz şi înapoi, cetluite şi ele. Celui de-al treilea îi stăpînise mîna stîngă la spate într-un juvăţ şi acuma îi cerceta rana de la umărul din dreapta, străpuns de cuţit. Caii umblau liniştit, căutînd iarbă bună, cîte-un pîlc de iarbă nepîrjolită de soare ici şi colo.

Mă întorc la omul meu:

— Cum te chiamă?

— Numele meu de-acasă e Ilie, jupîne. Iar porecla, îngăduie-mi să nu ţi-o spun, fiind de mare ruşine fapta mea cînd s-a afla în ţinutul nostru. Tata şi uncheşii mei se trag din neamuri.

M-am uitat la el ţintă:

— Să nu cutezi a crede că de fapta ta n-ai să dai samă. Răspunde la ce te întreb.

— Răspund. Porecla părintelui meu e Cozmuţă, de la ţinutul Neamţului, Pipirig, în Ţara Moldovei.

— Ah! fecior de haită, crîşnesc eu, cum de ruşinezi tu omenirea de la noi! Căci în ţara noastră s-a auzit de lotri care s-au făcut monahi pentru ispăşirea pacatelor, dar greu pacat şi ruşine peste fire este să iasă în pradă şi la omor o faţă bisericească. Şi încă şi din neamuri.

— În numele Domnului Dumnezeului nostru Isus, iartă-mă, jupîne. Nu mă da pe mîna epistaţilor de la Sfîntu Munte, căci mă spînzură. Pentru pacatele răposaţilor strămoşi ai domniei tale, iartă-mă, căci n-oi mai face.

— Cum pot îndrăzni să iert fapta asta — zic — cînd nici Domnul Dumnezeu n-o iartă?

— Dă-mi canon, cruţă-mi viaţa, cum o cruţi celorlalţi,

 Îl întreb iar:

— Cine sînt soţiile tale?

— Îs greci din ostrovul Critului.

— Să fie, zic; poate seminţia lor se trage din lotri. Dar părinţii noştri, la ţinutul Neamţu, nu fac slujba asta. Iar care se leapădă de lege ş-o face, îl suie gîdea în furci: asta-i pravila. Îngăduit poate fi într-o privinţă mişelului şi ţiganului să săvîrşească asemenea fapte ca acele pe care le săvîrşeşti tu, căci prostimea e alăturea de dobitoace; dară răzăşii au altă rînduială; dintr-înşii se aleg cnejii şi boierii. Fost-au şi uncheşii tăi în slujba Domniei?

— Au fost.

— Atuncea nu mai nădăjdui la mine milă. Gheorghe Botezatu se uită la mine iarăşi cu grijă; deoarece mă făceam judeţ într-o ţară străină şi mă încîlceam iar în faptele mele.