după cît văd că spun unii şi alţii, Împărăţia umblă spre Dunăre, căci peste Dunăre se află Ac-Iflac; iar dacă umblă spre Dunăre, apoi ai să te întorci la Argeş. Am fost şi eu acolo.

— Unde? La Argeş?

— Da; m-am dus pe un mal frumos pînă ce acea apă a Argeşului dă în Dunăre.

— Va fi fiind şi asta... a îngînat moşul scuturîndu-şi pletele.

S-a uitat la mine, a rînjit şi nu m-a crezut.

Pe urmă zice iar acel moş:

— Eu n-aş crede să se ducă însăşi Împărăţia pînă acolo. Că împărăţiile umblă aşa ici-colo, de zburdăciune. Eu l-am mai văzut pe Mehmet în două rînduri; s-a arătat şi s-a dus. Are el vizirii lui, şi credincioşii lui; numai le spune: du-te colo, du-te dincolo. Ei se duc asupra creştinătăţii ş-o pun sub sabie. Împărăţia stă, ş-apoi vin vizirii lui şi credincioşii lui de-i închină dobînda şi robii. Şi pe urmă iar ţin sfat sub săivan, la pămînt în şatră, şi Împărăţia bate în palme şi vin harapii cu rahat şi cu cafele. N-or bea ei ca creştinul un pahar de vin, ferească Dumnezeu; aşa-s blestemaţi. La urmă Împărăţia se trage la hodină şi se face tăcere peste tabără de s-aud bîzîind goangele. Şi la poarta săivanului s-aşează nişte urieşi strajă. Au cu ei ş-un leu îmblînzit, care-i căţelul Sultanului. Cînd şi cînd, noaptea, acel leu s-aude mormăind. Adicătele, acel leu e semnul puterii lui Mehmet; de aceea nu-l pot birui împăraţii şi craii creştinilor pe Sultan Mehmet.

Zic eu:

— Ba, moşule şi creştinilor dragi, cînd am venit eu cu oastea din sus, de la Ac-Iflac, am găsit la Cetatea Dîmboviţii şi la Dunăre ismailiteni, şi, cu ajutorul Domnului nostru Hristos, i-am biruit.

— Care oaste din sus, de la Ac-Iflac?

— Oaste de la Moldova, a măriei sale Ştefan-Vodă.

— Aha! Am auzit eu de asta; eram fugit la codru, cu toate satele de pe Argeş. De aceea se învîrteşte acuma împărăţia şi ameninţă într-acolo. Vai de creştini, n-a mai rămînea piatră pe piatră, nici om trăitor subt soare.

— Moşule, nu huli, îl mustru eu, crede în puterea lui Hristos Împărat Dumnezeu.

Moşul a mormăit, şi-a făcut cruce, dar n-a crezut nimica din ce-i povesteam eu.

Se aflau acolo, pe acea costişă lină, sute şi sute de cară în podvoadă, din toate părţile împărăţiei. Înţelegeam că unii ar fi fiind greci, alţii sîrbi; cei care stăteau în jurul moşului, la foc, erau din Ţara Românească. Saracă şi năcăjită lume! Şedeau la pămînt, cu genunchii pînă la urechi, şi cu fruntea plecată. Vorbeau despre cîte urgii toate; unii oftau şi ridicau ochii la stele, alţii stupeau în foc. Mă bătea gînd împieliţat, să fac iar mare poznă, oameni buni, să strig de-acolo o sudalmă asupra împărăţiei şi pe urmă să mă caute harapii şi ienicerii. Dar Botezatu, care îmi ştie toate ale mele, pînă în fundul fundului, băga de samă şi se uita la mine cu nişte ochi jalnici, ca de bunic, şi clătea din cap şi mă tot împingea cu cotul în deşert, sub coaste.

—Lasă-mă, Botezatule, zic; ai să-mi dai maţele afară. El s-a închinat în gînd lui sfîntu Gheorghe, ocrotitorul său.

Zice:

— Tare aş vrea, comise, să te văd întors la Timiş, ca să mă pot hodini.

La hanul meu de la Filip-Cetate nu m-au mîncat mult puricii. M-am mutat în alt tîrg şi de-acolo în altul, pînă ce am dat pe calea Atonului. Am văzut că-i cale sfîntă, căci nu mai umblau podvodari, şi oşti, şi robi lucrători la cetăţi. Am înţeles că robii, podvodării şi urdiile se duc tot spre asfinţit, şi mai ales spre miazănoapte.

La cîte-o poştă, mă opreau privighetorii, ca să-mi vadă îndreptările. Cum vedeau cartea şi turaua lui Hrana-Beg, se închinau şi mă lăsau să trec. După ce n-am mai fost departe de Aton, nu m-a mai oprit nimeni. Peste tîrguri n-am mai dat, satele s-au rărit, şi de la o vreme n-am mai văzut nici case.

Cînd şi cînd întîlneam călugări, călărind între desagi pe asini. Am început a urca poteci trăgănate printre dumbrăvi. La cîte-o dumbravă de acestea se afla clădită o colibă şi lîngă colibă era culcat un bărbos îmbrăcat cu flenduri. Avea în paza lui o livadă de maslini ori de smochini. Cînd treceam noi, ridica bărboiul, şi după aceea iar îl lăsa în jos, măturînd bătătura.

Pe-alocurea, găseam mangalagii, care se năcăjeau la cuptoarele lor înăbuşite cu pămînt. Erau creştini saraci de prin văi, şi petreceau acolo cîte zece-douăsprezece săptămîni, ca să scoată cărbuni, marfă pentru tîrgul Salonicului. La aceşti sărmani făceam popas, şi am aflat că plătesc dijmă la Sfîntu Munte. Deci calea noastră se scurtase mult.

Nu ştiu cînd şi cum s-a făcut de-am intrat pe-o potecă cu păreţi de st- încă oablă la dreapta şi la stînga. Deasupra era cerul ca o apă albastră, în care înota un şoim. Cînd şi cînd plutea neclintit.

Zic lui Botezatu:

— De-acuma nu mai avem mult pînă la Sfîntu Munte.

Răspunde el:

— Mira-m-aş, comise, căci n-am dat nici peste străji, nici peste vreun schit, nici peste privighetori ai ţinutului.

— Botezatule, zic eu, înţeleg de ieri că noi am rătăcit drumul.

— Atuncea să ne întoarcem înapoi, stăpîne.

— Ba mergem înainte, să vedem ce găsim.

Am mers înainte pînă ce a fost soarele în crucea amiezii şi vedeam într-o vale, departe, marea strălucind şi alungindu-şi la ţărm talazurile. Caii păcăneau pe piatră; locul de sus se lumina într-o poiană largă, însă părea tot pustiu. Îmi tot întindeam gîtul cercetînd, doar oi descoperi o odaie, ori macar o colibă, şi mai ales un om pămîntean, cu care să stau de vorbă şi să mă îndrepte pe cale bună. Cînd iată, de după o stîncă de deasupra noastră, ies patru barbaţi cu mustăţile şi bărbile fîlfîite de vînt. Purtau comanace şi rantii sure. Şi mai cu samă purtau nişte săbii mari, de m-am înfricoşat. Acele săbii le ţineau în mîna dreaptă şi mînicile de la rantii le erau lunecate pînă la cot, aşa că vedeam, de la străjile săbiilor, în jos, braţe păroase şi vînjoase.

Viteji îndrăzneţi, mă gîndesc eu, care poftesc să ne ieie viaţa şi punga.

Au