Şi beiul s-a bucurat auzind acel glas al meu.

Popa cel urît a scris cartea; beiul a pus turaua; slujitorii au adus caii noştri. Am primit cartea şi am mulţămit iarăşi, m-am închinat de trei ori pînă la pămînt; am încălicat împreună cu Botezatu şi m-am dus, tot flămînd, ca să caut han. Pe urmă m-am răzgîndit; nu mi-a mai trebuit nici han cu trandafiri nici fără trandafiri; am ieşit din tîrgul Sofiei mai ticălos şi mai umilit decît oricînd în viaţa mea.

Pînă la o poştă depărtare dincolo de tîrgul Sofiei nu ne-am oprit, şi mă gîndeam eu cum să scap nu atîta de neprietini, cît de mine însumi cu blăstămăţiile mele.

— Nu te mai gîndi atîta, comise, zice Botezatu; mai bine să intrăm undeva, să ne punem vintrea la cale.

Zic:

— Mînîncă tu, Botezatule, chebapurile si baclavalele, căci cu nimica n-ai păcătuit; dar eu am să-mi orînduiesc post şi rugăciune, după aceleaşi poveţe ale sfinţitului Amfilohie. Pînă mîne-sară la asfinţitul soarelui, eu nu mai pun în gură decît apă.

Aşa că, intrînd la un han, m-am dus de-a dreptul să mă întind într-un cotlon, cu palmele împreunate sub ceafă. Şi aşa am stat gîndindu-mă şi mîncîndu-mă cum se mînîncă singur racul, pînă ce mi-a venit o alinare ş-am adormit. În vremea asta Botezatu şi-a văzut de treburile lui, a pus în rînduiala caii, a avut bună grijă şi de fiinţa sa, şi s-a culcat într-un cot mai la o parte. Cînd am deschis ochii într-un tîrziu, era aproape de înserat. În mînile lui Botezatu dormind, am văzut o felie de pită ş-o bucată de balîc afumat. M-am sculat cu fereală şi le-am zvîrlit printre gratiile ferestrei afară. Şi iar m-am întins pe spate, cu palmele sub ceafă.

Cum s-a trezit Botezatu, s-a uitat in jur şi n-a mai văzut nici pînea, nici peştele afumat, şi a zîmbit în sine, mulţămit că-s şi eu sătul. Iar sufletul meu aşa se îmblînzise şi mi se ascuţise mintea, cum nu se poate spune.

Zice tătarul:

— De-acuma, cu cartea şi cu turaua lui Hrana-Beg, ne ducem într-o întinsoare pînă la Sfîntu Munte.

Răspund:

— Botezatule, socoteala mea e alta. E alta şi decît a ta şi decît a sfinţitului Amfilohie. Ţie ţi-oi porunci să faci cum spun eu, iar pe sfinţitul Amfilohie tare l-oi ruga să mă ierte că păşesc peste poveţele sale. Dacă am eu în palmă asemenea carte a lui Hrana-Beg, care-i mîna dreaptă a lui Sultan Mehmet, atuncea de ce m-aş duce de năprasnă să mă închid în pustie, în acel sfînt munte, cînd eu mai bine pot petrece aici văzînd şi băgînd de samă toate cîte sînt la o împărăţie aşa de mare şi de tare.

Astfel ne-am dus noi în Rumelia, pînă la un tîrg mai mare decît tîrgul Sofiei. În acel tîrg mare ar fi stătut cîndva în scaun şi Alexandru Machedon-Împărat. Dar acuma nu se mai afla acolo decît pomenirea măriei sale, şi din scaunul său nişte lemne putrede şi aurite pe care nu mai putea să şadă nimeni. S-a fost vestit că vine în petrecere acolo Mehmet-Sultan. Iar Mehmet-Sultan nu şede pe scaun. Întru toată strălucirea sa cu aur şi matasă, el tot la pămînt şede, ca lăieţii.

M-am oprit eu acolo ca să văd, ş-am văzut cum intră întîi ienicerii, cu ciubote ferecate şi calpace nalte albe, podobite cu pene de paserea-raiului, şi cu ghebe vinete în spate. Şi aşa duceau în rînd cu ei cazanele de ciorbă şi polonicele. Iar în locuri mai la vedere şi mai în cinste se aflau bucătarii lor. Apoi după ieniceri, am văzut în preajma lui Sultan Mehmet pe delii, îmbrăcaţi în piei de pardos. Era şi altă oaste, de s-a revărsat într-un şes pînă la o apă, şi pe coasta dealului se îmbulzeau căruţe fel de fel cu toate merindele oştii pe trei zile şi cu cuhniile lui Sultan Mehmet. Tot ce mişca s-a oprit deodată; şi deasupra cazanelor ienicerilor s-a ridicat mula ş-a rostit strigarea pentru Alah şi proroc. Cînd a spus vorbele acelea şi a ridicat mîna dreaptă, toată urdia, c-o mişcare singură, a căzut la pămînt rezemîndu-şi fruntea şi buzele în colb. Cînd s-a aşternut jos toată urdia, eu am văzut de la căruţă, unde stăteam ferit, pe Sultan Mehmet; mi l-au arătat podvodarii creştini şi ei l-au cunoscut după surguciul de la turban cu trei pene albe. Toată oastea a crescut iar din ţărînă ca un val, şi nu l-am mai văzut.

Iar cînd i-au înălţat saivan, oastea a făcut de jur împrejur golişte, ca să aibă loc unde se aşeza atîţia slujitori ai curţii. Duce cu el şi pe cel care-i taie unghiile, şi pe cel care-i stropeşte straiele cu miresme, şi pe cel care-i aduce papuci roşii, şi patruzeci de calfe de bucătari cu baş-bucătarul, şi şaizeci de calfe de baclavagii cu meşterul de baclavale; şi numai treizeci de cafegii şi rahatgii. Şi toţi vizirii, vracii şi cetitorii în stele.

Sara, după rugăciune, a strigat mula cătră oaste:

— Candelele noastre ard cu seu şi oleu de la ghiauri — dobîndă cu sabia.

Am auzit că oastea asta merge la Dunăre ca să se întîlnească cu altele. Sultan Mehmet rămîne în urmă şi oastea se duce înainte.

Spuneau podvodarii aşa că s-aude să treacă urdiile dincolo de Dunărea şi să meargă pînă la marginea pămîntului. Ca s-ajungă la marginea pămîntului, ar fi avînd a păşi o prăpastie afundă peste care nu se poate trece fără pod. Acea prăpastie s-ar fi chemînd Ac-Iflac.

Eu am rîs şi am spus:

— Aflaţi, creştinilor dragi; că eu vin de la Ac-Iflac, adică de la Ţara Moldovei.

Au rîs şi ei şi nu m-au crezut.

Se tînguia un moş care stătea acolo cu fruntea plecată şi-i curgeau pletele în ochi :

— Iată şi eu sînt tocmai din Ţara Românească; şi m-au scos din sat cu carul cu boi de m-au trecut Dunărea în postul Sînpetrului şi m-au tot purtat, cu oştile cine ştie pînă unde, iar acuma sîntem în postul Sîntămăriei, şi nu cred că m-oi mai întoarce în sat la noi pe Argeş.

— Apoi, uncheşule, zic,