— Acolo-s cămările muierilor... m-a încredinţat Botezatu.

Pe la ceasul al şaptelea, a venit şi Hrana-Beg. Ştiu; lui îi dă mîna să vie agale, umblînd la pas între ceilalţi slujitori mai mici decît el ai Sultanului. Din cînd în cînd chiar strînge frîul şi-şi opreşte calul, arătînd celor din juru-i, cu mîna, ba colo, ba dincolo. Aşa s-a oprit în poartă, şi, înainte de a intra, a arătat, după cît îmi spunea omul meu, că la deal ar fi fiind loc de-o moschee, iar la vale de han pentru ieniceri. Mahalaua aceea e a creştinilor, şi cîte case se află la deal şi la vale le dărîmă şi le dă foc. După aceea, ridică moschee, han şi grădini. Din asta am văzut ce fel de putere are Hrana-Beg.

Zice Botezatu:

— Pe cît înţeleg, e cel mai mare peste toată ţara asta.

— Aşa se pare, răspund eu. Şi lui îi dă mîna să vie agale, vorbind şi poruncind, căci el a mîncat şi s-a îndestulat cu de toate înainte de a ieşi la medean.

— Se vede, îngînă Botezatu, că, pe lîngă putere, are şi minte acest Hrana-Beg.

A intrat în ogradă stăpînul casei ş-a descălicat; cei din juru-i s-au grăbit să descalice înaintea lui; unii i-au ţinut scara, alţii l-au sprijinit de subsuori. Însă Hrana-Beg era bărbat în putere şi n-avea nevoie de ajutorul nimănuia. Dar aşa-i rînduiala turcilor; cu cît eşti mai în putere, cu atîta te împresură şi te sprijină toţi. Şi numai un deget să mişte Mehmet-Sultan, şi toată puterea lui Hrana-Beg e la pămînt şi nu mai îndrăzneşte nimene să-l ţie de subsuori.

Ne-am ridicat din locurile noastre şi ne-am închinat.

— Ghiuzel-ghiuzel! zice stăpînul venind asupra mea Se opreşte şi mă priveşte din cap pînă în picioare. Mă întreabă:

— Al cui fecior eşti şi din care parte de lume vii?

Răspunde pentru mine Botezatu:

— Numele lui, puternice stăpîne, e Jder. Şi vine dintr-o ţară depărtată, de dincolo de Dunăre.

— Ghiuzel-ghiuzel! zice beiul, şi acolo e tot stăpînire a strălucitului nostru întocmai ca soarele Mehmet-Sultan.

Eu clatin, din cap şi sînt în îndoială pentru o vorbă ca asta; nu mă pun împotrivă, ca să-mi păstrez capul pe umeri, dar sînt întrucîtva în îndoială.

Beiul întreabă pe Botezatu:

— Ce spune? am uitat cum îl chiamă, asemenea nume nici nu putem noi rosti. E mai bun numele pe care i l-am dat noi, cînd a pus piciorul pe grumazul lui Uzun hadîmb. Ce spune Pehlivan?

— Spune, puternice stăpîne, că ţara noastră se chiamă Ac-Iflac.

— Se poate; pînă la iarnă se aşează şi acolo stăpînirea lui Mehmet-El-Fatih.

Eu am plecat fruntea ş-am oftat, închinîndu-mă cu gîndul Împăratului nostru Hristos, carele întăreşte dreapta lui Ştefan-Vodă.

— Şi ce-i eşti tu acestui june? Îi eşti frate mai mare?

— Da. Puternice stăpîne, îi sînt povăţuitor.

— Unde vă duceţi?

— Ne ducem la părintele nostru Varlaam, la o mănăstire de la Aton, cu numele Zografu. Ne ducem şi-i cerem binecuvîntare, cît se mai află în această viaţă.

— E părintele vostru?

— E părintele nostru, puternice stăpîne.

— Bine, duceţi-vă cu pace. Dar eu aş fi poftit să-i spun acestui Jder-Pehlivan că mi-a plăcut ce iuţeală şi putere are, şi, cînd am văzut cum l-a pus la pămînt pe Uzun hadîmb, m-am bucurat. Asemenea bărbaţi îi fac trebuinţă strălucitului El-Fatîh, împăratul împăraţilor. Aflaţi şi cunoaşteţi şi voi că la Mehmet-Sultan e altă rînduiala decît la împăraţii frîncilor. Acolo beii îs după rubedenie; aicea, după vrednicie. Părintele meu a fost barcagiu sărac în Boaz; iar eu sînt Hrana-Beg şi stau la dreapta strălucirii sale Sultan Mehmet. Cine slujeşte pe Sultan Mehmet cîntăreşte în braţul său nu paloş, ci măririle şi bogăţiile care-l aşteaptă, după vrednicia sa.

— Ne ducem la părintele nostru Varlaam, la Zografu, în Sfîntu Munte.

Atuncea slujitorul care ne găsise şi ne adusese acolo a păşit în laturea beiului şi i-a spus că mai este cu noi o pricină; că am fi stîrnit o bătălie într-o mahala: şi este împotriva noastră mare plîngere de la un cinstit neguţător moslem; că am cutezat să ne uităm pe fereastră la copila acelui neguţător drept-credincios.

Hrana-Beg se uită la slujitor şi face: hîm!

A păşit înainte ş-un fel de hoge, cu anteriu şi turban. Zice acela:

— Cînd un ghiaur a privit faţa unei copile a drept-credincioşilor otomani, deasupra lui s-a boltit curcubeu de moarte.

Beiul se uită la hogea cel urît şi face iar: hahîm!

Se întoarce la mine:

— Cînd ai avut vreme, Jder-Pehlivan, şi pentru asta?

— Puternice stăpîne, mă sprijină Botezatu; asemenea bucluc l-am avut într-o hudiţă nu departe de medean, unde am nimerit din întîmplare, căutînd o gazdă cu numele Ghiul-hanè. Ne-am oprit lîngă o casă, ca să ne întoarcem în loc şi să ne ducem în altă parte. Au sărit asupra noastră cu război nişte harapi. Ia-ne subt aripa ta, puternice stăpîne, şi ne izbăveşte de urgie; căci noi nu ne-am uitat la acea copilă, ci s-a uitat ea la noi, şi după aceea ne-a pîrît slugilor.

Hrana-Beg a zîmbit la mine:

— Bre Pehlivan, dacă intri în slujba stăpînului meu, intri subt acoperişul lui Alah. Căci stăpînul meu e umbră a Prea Puternicului şi adăpost al tuturor noroadelor lumii.

Atuncea l-am privit şi eu nu cu îndrăzneală, ci cu supunere; şi am cătat în ochii lui Hrana-Beg lumina cu care se uitase la mine în pajişte, cînd i-am închinat murgul, ca un nebun ce am fost. Dacă nu-i închinam murgul şi nu făceam toate celelalte, acuma nu mă aflam subt asemenea cumpăt. Rînduiala mea este să mă întorc la Vaslui, nu să rămîn în Rumelia, sacagiu şi ciorbagiu la ieniceri!

— Puternice Hrana-Beg, zic eu cu dulceaţă, noi ne ducem la părintele nostru Varlaam.

— Aferim! răspunde beiul; întîi duceţi-vă la părintele vostru, Varlaam. Iar neguţătorul să vie la mine, să vorbesc eu cu dînsul. Du-te cu pace, adaugă el bătîndu-mă pe umăr, şi să-ţi dau carte cu turaua mea, ca să nu ai pe cale nici o sminteală. Şi să-ţi aduci aminte de mine.

— Am să-mi aduc aminte de Hrana-Beg, am zis