tot îmi face petrecere cît mă ştie că-s cel din pajişte şi cască la mine gurile pînă la urechi. Pun piciorul în scară, mă salt în şa cu desaga în cap, văd înaintea mea ca printr-un voloc des, şi cotesc într-o ulicioară. Din ulicioară, după ce umblăm o vreme, cîrmim într-o hudiţă. Botezatu-i lîngă mine, calare şi el. Îşi ia ce-i al său, adică traista de orz, şi mă priveşte cu aceeaşi întristare. Zic eu:

— Acuma să căutăm gazda. Mie îmi trebuie să mă duc la Hanul Trandafirilor.

— Bine, să mergem la Ghiul-hanè, oftează Gheorghe Botezatu. Unde-i?

— Nu ştiu; să-l căutăm. Într-un tîrg ca acesta,: supus strălucirii sale Sultan Mehmet, nu se poate să nu se găsească un han cu asemenea nume.

— L-om căuta, comise, dar cum?

—Bine, răspund ea; l-om căuta umblînd şi întrebînd, căci avem picioare de umblat şi gură de întrebat.

Cum stăteam noi şi ne sfătuiam subt un castan bătrîn, în hudicioara aceea în care intrasem, iată se deschide o fereastră cu zăbrea. Acea fereastră cu zăbrea era de la un foişor de la rîndul al doilea. Şi la fereastra cu zăbrea văd o fiinţă care se uita la mine. Numai o clipă mi s-a arătat. Avea strai subţire alb şi comanac cu mărgăritare; buze roşii, ochi negri. Cînd să întreb ce aveam de întrebat, i s-a lăsat pe obraz iaşmacul. Şi s-a dus.

— Am dat peste casă de drept-credincios osmanlîu, zic eu; foişorul e vopsit cu galben; după cum m-a învăţat părintele Amfilohie, sub vopseaua asta nu se pot hodini decît turcii.

Întreb cătră acea fereastră rămasă deschisă:

— Mă rog, pe unde să apucăm noi, ca să ieşim la Ghiul-hanè?

— D-apoi cine te înţelege moldoveneşte în tîrgul acesta? Mă mustră Gheorghe Botezatu. Hai să ieşim de-aicea ca să găsim un bărbat; căci numai cu asemenea dobitoace ni-i îngăduit nouă a sta de vorbă în împărăţia lui Sultan Mehmet.

Eu întreb iar:

— Ghiul-hanè? Ghiul-hanè?

Îmi umbla aşa limba în gură; uitasem de chebap şi zamuz; şi nu doream decît să mai văd o dată în viaţa asta pe fata de la zăbrea. Căci, după cîte judecasem, era o copilă. Se uitase o clipă la mine şi-mi fusese destul. Vorba pe care o spuneam eu am înţeles-o tot atunci eu singur, — că acolo se află hanul meu, al trandafirilor. Într-adevăr, poate acolo se afla. Şi ce ar fi să mă aşez o vreme în acest tîrg şi să tot dau tîrcoale prin hudicioara asta, la o casă tihnită cu foişor galben? Să se trezească într-o zi muţa cu mine, că-i aduc o turcoaică şi i-o sui pe cuptor! Nu rîde, muţă; aşa-s gărgăunii mei cînd mă aflu la mai mare strîmtoare. Mai întreb o dată — şi văd copila iar la zăbrea. E tot cu iaşmacul pe obraz. Pe urmă ridică mînuţa şi dă la o parte iaşmacul ca s-o văd rîzînd.

Cînd să-mi spuie ce avea de spus şi eu mă pregăteam s-ascult pe Botezatu tălmăcindu-mi, iaca se deschide poarta de la uliţă şi ies doi harapi cu iuţeală, şi sar la capetele cailor noştri ca să ni-i apuce de căpestre. Şi s-aud de după poartă răcnind glasuri bolborosite. Alt harap buzat iese în pragul porţii c-un toiag mai gros decît cele cu care umblă de obicei oamenii; şi după acesta, altul. Am împins murgul înainte şi, cu piciorul în scară, am pălit sub bărbie pe feciorul cel negru care năvălise asupra mea. Botezatu a smuncit frîul ridicînd calul său în două picioare, ca să-l prăvale peste celalalt fecior. Avînd calea slobodă, am dat pinteni şi ne-am dus; dar din hudicioară s-a luat mare laie după noi, cu chiote şi cu ciomege.

Aşa fel am găsit noi Hanul Trandafirilor. În capătul hudiţii ne-au aţinut calea oameni şi călăreţi. Ce caută aceşti oameni şi aceşti călăreţi împotriva noastră, cînd noi îi ştim că trebuie să steie în priveală la halcă? Vor să ne prindă, se înşiră grabnic, ca să ne strîngă din laturi şi din faţă; iar din urmă vin harapii cu nunta lor. Vîr mîna în sîn, ca să trag jungherul dăruit de postelnic. Botezatu mă păleşte peste braţ. Atuncea dau răsuceală murgului, ca să-mi vie îndămînă să apuc o sabie de la cei care mi se pun împotrivă. Botezatu se prăvale asupra mea, mă apucă cu un braţ de după umăr şi cu celalalt îmi încleştează mîna stîngă. La mine, mai ales mîna stîngă-i primejdioasă. Atuncea am priceput că-mi pun capul dacă mai fac o mişcare; şi încremenesc în braţele lui Botezatu. Mă uit furiş în jur; mă închin în gînd după povaţa ce mi s-a dat în pruncie. Şi iată că Botezatu începe a striga şi a cere sprijin la călăreţii ce ne ieşiseră înainte. Călăreţii trag hamgerele şi ameninţă pe harapii cei cu ciomegele. Grăiesc învălmăşit unii şi alţii. Unul din călăreţi se apropie cu calul şi-şi aşează palma pe umărul meu, punînd stăpînire pe mine. Cei din hudicioară se domolesc şi leapădă armele.

Cînd călăreţul a pus mîna pe umărul meu, l-am cunoscut. Era cel cătră care îşi aplecase barba Hrana-Beg, şoptindu-i ceva. Şi Botezatu mi-a şi strecurat cîteva vorbe de linişte:

— Acest slujitor are poruncă să te ducă şi să te înfăţişeze domnului său. Cînd ne-am furişat de la halcă, el s-a ţinut de departe după noi, ca să vadă unde ni-i gazda şi să ne găsească.

— Apoi gazda noastră-i la Ghiul-hanè, zic eu.

— S-a şi văzut că-i la Hanul Trandafirilor; şi hangiilor de acolo li s-a spus că asemenea oaspeţi ca domnia ta îşi vor primi osînda; chiar acuma au să ne înfăţişeze la Hrana-Beg. Dacă om fi vinovaţi, măria sa Hrana-Beg a da poruncă gealatului să ne taie.

M-am liniştit.

— Bine, zic, să mă duc la Hrana-Beg.

Ne-am dus destul de departe pînă la o casă mare împresurată cu zid de piatră. Am intrat pe-o poartă, am descălicat; au venit argaţi şi ne-au luat caii, ca să-i hrănească şi să-i adape; iar eu şi Botezatu ne-am aşezat la umbră de copac, lîngă un cerdac. Din locul unde stam, vedeam grădina prăvălatic pînă la o apă. Umblau slujitori forfota.