— Domnul Dumnezeu să-l aibă în sfînta lui pază! a suspinat el, neîndrăznind să-şi facă cruce.

Hadîmbul se repezise asupra lui Jder, cu fruntea înclinată. Jder îi dădu ocol. Luptătorul negru veni iar asupră-i; Ionuţ se opri crescîndu-şi pieptul. Atunci au cunoscut cei care priveau un om nalt, frumos încheiat întru toate mădulările lui. Unii l-au privit cu plăcere şi cu nădejde. Dar nici de data asta Jder n-a primit pe harap. S-a îndepărtat legănîndu-se din şolduri; pe cînd Uzun îl urmărea pas cu pas, potolindu-şi deplin răsuflările. Deodată şi-a făcut săritura de tigru. Ionuţ a făcut un pas în lături, lăsîndu-l să treacă. S-a plecat ş-a luat de jos un pumn de colb şi, dîndu-se în laturea hadîmbului, l-a stropit pe umeri, pe braţe şi grumaz; apoi şi-a frecat el însuşi palmele cu colbul rămas. Cu două sărituri sprintene a fost în dreapta lui Uzun; l-a pălit peste braţ; cu a treia săritură, i-a venit în stînga şi a vrut să-l pălească iar. Dar Uzun a dat strigăt mînios şi s-a prăpăstuit pieziş asupra potrivnicului său. Deodată l-a încleştat de amîndouă braţele. Jder s-a lăsat în aceeaşi clipă pe spate, aducînd după el pe Uzun; şi, cum îl aducea în jos asupra sa, i-a pus pe dedesubt tălpile în pîntece şi l-a zvîrlit ca dintr-o catapultă peste capul său. Zvîrlindu-se în acelaşi timp în călcîie, a fost asupra lui Uzun cînd acesta nici n-ajunsese cu grumazul în ţărîna medeanului.

Ce zvon şi ce chiote au fost, şi ce învălmăşeli, şi cum se căscau urlînd pe garduri şi jucau pe case ridicînd braţele pînă la cer, nu se poate spune, dragă tuţă şi dragă muţă.

Ce să mai strige crainicul! Degeaba a strigat crainicul. S-au învălmăşit şi caii. Aşa că Jder şi-a adunat cu grăbire straiul şi cuşma şi nu ştia cum să iasă din acele talazuri care începeau a porni asupră-i. Aşa de tare i s-a aprins firea pentru acea izbîndă, încît i-a venit să facă lui Hrana-Beg altă privelişte. A vîrît în gură, cîrligat, degetul cel mic de la mîna stîngă şi a slobozit trei şuierături ascuţite. S-a văzut ieşind dintre navrapi murgul şi sosind la stăpînul său. La porunca lui Jder s-a lăsat în genunchi şi Jder a trecut în şa ca-n zbor. L-a întors spre Hrana-Beg şi i l-a închinat, ş-atuncea Hrana-Beg a spus acele vorbe:

— Halahal pehlivan! Tam behadîr place la mine!

S-ar fi cuvenit să-şi smulgă punga de la oblînc şi s-o arunce în pajişte, dar asemenea lucruri nu se întîmplă decît în poveşti.

CAPITOLUL XI

ALTE ÎNTÎMPLĂRI ŞI MAI DE MIRARE

Ei, ce fac eu acuma, calare, într-atîta adunătură de norod şi oaste? atîtea părechi de ochi se uită la mine; atîtea glasuri mă strigă, fără să ştie cine sînt. Înaintea mea, Hrana-Beg care a rostit acele vorbe. Rînjeşte şi-mi

face semn cu mîna. Nu mă chiamă; ci numai îi place ce-am făcut eu şi dă aşa ca dintr-o aripă. Nu mă chiamă, dar nici nu mă pot duce de dinaintea lui. Atîta umilinţă am pentru trebuşoara pe care am săvîrşit-o, încît îmi vine să intru în pămînt. Ce m-a povăţuit uncheşul meu arhimandritul — să nu ies ca păduchele în frunte — şi ce-am săvîrşit eu! Acu, după ce-am făcut cu mînile şi cu picioarele şi am stricat, bine ar fi să găsesc cu mintea ceva, ca să dreg.

Cum era încă oarecare învălmăşeală şi lumea din laturi năboise prin unele spărturi ale gardului de oaste, călăreţii navrapi şi spahii au fost într-o clipeală în scări şi, cu piepturile cailor, au împins pe îndrăzneţi înapoi. A avut cum să iasă şi Gheorghe Botezatu dintre slujitorimea ciorbagiilor şi, venind în grabă pînă la mine, m-a luat dintr-o coastă ş-a călăuzit pe murg în locul unde stătuse el, şi, din locul unde stătuse el, pînă în dosul lui Hrana-Beg. Dar asemenea lucrare nu s-a putut face fără să fie băgată în samă, şi Hrana-Beg m-a pîndit pieziş, apoi şi-a aplecat barba spre unul de lîngă sine şi i-a şoptit ceva. Acela a şoptit altuia la ureche.

— Ai văzut, Botezatule?

— Ce să văd?

— Ce-am făcut eu, Botezatule.

— Am văzut... a oftat cu mare mîhnire slujitorul meu. Dar nici eu nu-l întrebasem din bucurie ci din scîrbă. A ieşit iar crainicul ş-a strigat nişte vorbe care nu mi-a mai făcut trebuinţă să-mi fie tălmăcite; ş-a pornit jocul cu halcaua şi cu geridul între unii călăreţi spahii şi alţii navrapi. Din repejunea cea mare a cailor, unii aruncau prin halca suliţa care se chiamă gerid şi alţii, tot din goană, se sileau s-o prindă din cealaltă parte de cerc. Poate m-aş fi îndemnat să m-amestec şi eu în asemenea întrecere, dar mi se ofilise sufletul. Mă întreabă Botezatu:

— Nu ţi-i foame, comise?

Iaca, de asta uitasem. Cum m-a întrebat el, am văzut numaidecît dinaintea ochilor mei un sarai care se chiamă Ghiul-hanè, ş-un ospătar care taie c-un cuţit lung dintr-un chebap rumenit. «Ticălos om de lut!» ar fi zis părintele arhimandrit. Asupra mea era paloş spînzurat numai într-un fir de păr, şi eu mă desfătam, cu gîndul la Ghiul-hanè şi la chebap.

Uşurel, mă trage de mînecă Gheorghe Botezatu. Descalică el, descalic şi eu. Cu caii a mînă, ne ferim mai deoparte. Cînd să ieşim în uliţa tîrgului, iaca privitori de pe garduri încep să strige la mine. Eu îs omul care m-am dat dumnealor în privelişte şi se bucură că mă văd. Şi mie nu-mi trebuie să se bucure; mie îmi trebuie să mă lese în pace. Şi cîtu-s de amărît pentru toată fiinţa, dar în cerul gurii simţesc o dulceaţă de friptură şi de lipie caldă. Mi-i foame, de nu-l văd pe Botezatu cu ochii. Nu înţeleg de ce-s blăstămat eu aşa: cînd nu trebuie să-mi fie foame atuncea m-apucă pofte mai îndrăcite. Se găseşte la asemenea sarai, unde mă duc eu, şi vin din ostroavele greceşti; deasemenea fructe dulci, care se chiamă harbuz şi zamuz.

Botezatu îmi aruncă în cap o desagă de orz deşartă. Acuma parc-aş fi o cadînă. Lumea