— Hai, Botezatule, să căutăm han.

Cînd a spus vorba asta s-a oprit. În medeanul cel mare din acea margine de tîrg, soseau călăreţi la halca. O mulţime mare de lume de toate neamurile era adunată într-o lăture. Într-o altă lăture, se suiseră bărbaţi, femei şi copii pe zăplazuri şi pe acoperişurile caselor, în privelişte, în fund, pe pajişte, sosise Hrana-Beg, după cum i se auzea numele rostit din gură în gură, şi-şi oprise deodată calul împodobit cu zorzoane şi mărgeanuri; îşi înălţase barba şi se uita fudul; în juru-i se îmbulzeau alţi slujitori împărăteşti, care se aflau în acel tîrg sub mîna şi subt ascultarea lui Hrana-Beg. Prin laturea deschisă, intrau, la halcă, navrapi tătari şi spahii de la Anatolia, care de care în straie mai împodobite, cu lanţuguri la gît şi cu pene la gugiumanuri. Erau slujitori de rînd ai împărăţiei şi erau învoiţi pentru acea zi să puie pe ei unele din dobînzile lor de război, straie, juvaeruri şi arme ale celor biruiţi şi tăiaţi de dînşii.

Intrarea lor s-a făcut cu atîta grăbire şi tumult, încît, din locul unde se afla, Jder a fost smuls şi luat ca de-un val. Murgul lui cuminte a făcut cîteva copce, ca să-şi simtă laturile slobode şi apoi a prins a păşi domol între ceilalţi cai. Botezatu a rămas despărţit cu calul lui; Ionuţ nu l-a mai văzut.

A umblat aşa între navrapi şi spahii pînă ce-a ajuns în apropierea lui Hrana-Beg. Atuncea a păşit înainte un crainic pedestru de lîngă scara stîngă a lui Hrana-Beg şi a strigat poruncile.

Călăreţii să descalece! Să facă zid împotriva norodului! Ca să rămîie rotundul medeanului slobod pentru halca! Nimene să nu mai steie călare decît Hrana-Beg şi ciorbagiii, chihăile şi ceauşii care se află în jurul măriei sale! Iar înainte de halca, măria sa Hrana-Beg vrea să vadă trînta grecească. Pentru asta se şi află adus acolo de faţă un hadîmb cu numele Uzun, vestit luptător, care pofteşte să se măsoare în trei rînduri cu trei bărbaţi luptători.

După ce a rostit aceste porunci, crainicul s-a tras înapoi şi un surlaş de după călăreţii ce-l împresurau pe măria sa a sunat din surlă.

Navrapii şi spahii au descălecat. Şi-a ţinut fiecare calul său de dîrlogi. Iar din pajişte a ieşit o negreaţă a pămîntului — un lungan gol pînă la mijloc, uns cu undelemn. Strălucea în soare şi se uita împrejuru-i pe sub nişte sprîncene dese de subt o frunte îngustă. Şi-a încrucişat întîi braţele pe piept şi şi-a jucat muşchii braţelor; apoi şi-a pus palmele în şolduri şi s-a crăcănat întru toată puterea lui, poftind potrivnic.

Descălecase şi Jder. Navrapii care erau de o parte şi de alta se uitau la dînsul şi nu-l cunoşteau a fi dintre ai lor. S-au privit, şi-au dat coate şi s-au hlizit, necutezînd a-l scoate şi lăsîndu-l deocamdată în plata Domnului. Se

aplecau numai unii cătră alţii, şoptindu-şi la ureche felurite socoteli.

Aşteptînd să vadă luptător pentru Uzun hadîmb, Jder a băgat deodată de samă că omul său Gheorghe Botezatu şi-a făcut loc călare în pajişte. Nu era domn şi stăpîn; se ţinea cuviincios ca o slugă a domnilor şi stăpînilor.

Crainicul a ieşit iar:

— Măria sa aşteaptă să vadă luptători împotriva lui Uzun! E învoit să se înfăţişeze oricine pofteşte, drept-credincios ori ghiaur, căci azi e zi de bucurie închinată măriei sale Mehmet, împărat al împăraţilor. Hrana-Beg făgăduieşte douăzeci şi cinci de piaştri celor dintîi trei bărbaţi care vor îndrăzni să se măsoare cu Uzun.

S-a făcut între navrapi mişcare. Tătarii se îndîrjeau ca să-şi arate luptătorii lor. Au ieşit doi oşteni scunzi şi spătoşi. Au păşit înainte şi s-au închinat lui Hrana-Beg, apoi şi-au lepădat cuşmele şi straiul în pajişte, dinaintea cailor domneşti. S-au auzit glasuri întărîtate de încuviinţare în laturea lui Jder. Abia a apucat a lepăda de pe el straiul dezgolindu-se pînă la cingătoare unul din acei doi navrapi, şi Uzun hadîmbul a şi sărit asupra, lui, cercînd a-i cuprinde mijlocul.

— Balaican, Balaican! strigau unii dintre navrapi; ilcovè baranîm!

Îl îndeamnă să nu se lese, cugeta Jder. Furnicat de nerăbdare.

Într-adevăr, Balaican nu se lăsa. S-a răsucit, a pus o mînă în pieptul lui Uzun şi l-a repezit îndărăt. Însă de acea mînă întinsă s-a agăţat; numaidecît hadîmbul, şi trăgînd năprasnic pe Balaican spre el, l-a lovit în piept cu pieptul său; făcîndu-şi apoi cleşte din cotul drept, i-a pus lui Balaican acel cleşte în jurul gîtului. Cînd a sucit din cleşte, Balaican a fost la pămînt. Ionuţ n-a avut nici cînd, se şterge la ochi: Uzun a fost călare pe pieptul lui Balaican; pe urmă, de cum era călare, s-a întors şi s-a aşezat îndesat ca pe un scaun!

— Să i se numere lui Balaican douăzeci şi cinci de piaştri, a poruncit Hrana-Beg.

Uzun a ridicat de jos lîngă sine pe navrap şi l-a bătut pe spate, rînjind. Întorcîndu-se în loc, pe neaşteptate, a sărit ca un pardos asupra celuilalt tătar, cuprinzîndu-i mijlocul.

Toată lumea aceea strînsă acolo nici n-avusese vreme cînd să deie strigăt la biruinţa întîia a lui Uzun. Nici n-avusese vreme cînd să-şi tragă sufletul. Se făcuse o tăcere încremenită în tot medeanul. Biruinţa a doua a hadîmbului s-a înfăţişat altfel. Întîi l-a strîns pe al doilea năvrap cătră sine, cercuindu-l,  pînă ce i-a avut în stăpînire toată coarda mijlocului, apoi a prins a se învîrti cu repejune în loc pînă ce i-au scăpat navrapului tălpile de pe pămînt. Atuncea l-a răsucit şi l-a prăbuşit ca pe un sac.

S-a stîrnit murmur dintrodată. Nu din pricina acestei isprăvi de-al doilea a hadîmbului; ci pentru că, din laturea navrapilor, mai ieşise cu repeziciune un luptător, doritor să cîştige douăzeci şi cinci de piaştri. Halai-halai! Strigau navrapii, nu-i de la noi! — Au fost destui de la voi! întorceau cuvînt spahiii. Crainicul a ieşit iar să-şi dea înştiinţarea.

Păşind sprinten cu trupul puţin aplecat înainte, luptătorul nou lepăda de pe el straiul. Dintre călăreţii domneşti, Gheorghe Botezatu Tătarul slobozise şi el strigăt, căci cunoscuse