— Ijder ghiaur, a poruncit el. Ţi se cuvine să dai cumpărătorului banul; pentru că ai primit banul şi nu i-ai dat oile.

Auzind hotărîrea, ghiaurul cu numele Ijder s-a închinat după rînduiala drept-credincioşilor moslemi, şi a pus pe covor, dinaintea dreptului judeţ, galbănul venetic.

Cadiul l-a luat între degetele sale, l-a ridicat pînă sub sprîncene, şi l-a cercetat cu luare-aminte.

— Ban bun, a încuviinţat el.

A pus banul de aur pe covor dinaintea sa.

— Însă lui Ijder ghiaur nu-i pot da oile, şi-a umflat el glasul; căci oile sînt ale luminăţiei sale Sultanul Mehmet.

După ce a ascultat tălmăcirea, Jder a mormăit ceva.

— Zice, a dat lămurire tatarul, că el dăruieşte oile sale fericitului Mehmet-Sultan, şi mă îndeamnă pe mine să lăs galbănul venetic cadiului, pentru că am fost judecaţi cu dreptate. Parcă, am fi fost înaintea înţeleptului Solomon.

— Într-adevăr, aşa mă chiamă şi eu sînt Soliman cadi, a încuviinţat judecătorul; şi, în clipa care a urmat, Iscander ceauş n-a mai văzut pe covor galbănul venetic. Toate cele de pe pămînt vor trece, a încheiat cadiul; toate cele de pe pămînt vor trece, numai faţa Domnului Dumnezeului tău va sta întru măreţie şi slavă!

După acest verset sfînt din Coran, a plecat toiagul şi a zis:

— Duceţi-vă din faţa mea! Ghiaurii pot să se ducă, a adăogit el îndată cătră ceauş; iar drept-credincioşilor să le aducă Ali harapul încă o «cafe taatlî-caimaaclî».

După ce a scăpat de Dunăre şi de Isaccea, comisul Ionuţ Jder n-a mai făcut popas în toată curgerea nopţii care a urmat; şi n-a stat decît cîte puţin, la ciuşmele, în toată ziua de a doua zi. Îi mai făcea trebuinţă să descalece numai cît or apuca grăunţe de cîteva ori cu gura caii; El şi cu soţul său îşi potoleau setea şi se strîngeau mai tare în curelele chimirului.

Tătarul, după socotinţi ale lui vechi şi moştenite, mai bucuros ar fi abătut calea pe poteci ferite. Însă Jder, privind în jurul său cu luare-aminte, vedea şleahul cel mare cătră poarta Împărăţiei aşa de purtat de podvezi, şi pîlcuri de oşti, şi olăcari cărora li se deschideau poştele ca sub bătaie de vînt, şi beilicari creştini care veneau la cetăţile Dunării, şi alţii care se duceau în robie cătră Rumelia, încît i s-a părut că nu poate avea o trecere mai bună decît pe-acolo. A pus pe Botezatu înainte, ca să deie glas ori răspuns în limba stăpînitorilor osmanlîi; iar el urma îndată după slujitorul său. Nu-şi vorbeau şi nu-şi făceau semne, cînd treceau prin îmbulzeli. Şi popasurile începură a le face la hanuri unde era mai mult tract. Numai mulţimea nu te bagă în samă, dacă umbli cuviincios la port şi înfăţişare; şi numai cei care vorbesc nu te ascultă, dacă nu te sui pe zaplaz strigînd vorbe deşănţate.

Întîmplarea Dunării, Jder o purta în sine ca într-o răcliţă, ca s-o scoată la lumină pentru iubiţii săi, cînd va veni timpul. Nu-i petrecere mai bună la vreme de iarnă, decît s-auzi asemenea istorisiri lîngă focul din sobă. Muţa se bucură şi-şi pocneşte palmele, iar comisul cel bătrîn tace şi numaicît îi lucesc ochii. Stă şi Maruşca la un colţ de masă, în picioare, cu ochii aţintiţi. Candachia îşi sfecleşte inelele cerceilor şi Cristea, în jilţ larg, tot pufneşte şi-şi aşteaptă rînd, să spuie şi el una, mai cu moţ decît toate întîmplările ce se pot spune.

«Mai cu samă să nu te dai în privelişte...» îl povăţuise, la sfatul de sară, părintele arhimandrit şi uncheş, Amfilohie. Încolo, bine este să mergi înainte cu îndrăzneală, fără să te temi de oameni. Cum te sfieşti, — ei te cunosc şi sînt asupra ta. Cum păşeşti asupra lor, ei se dau în laturi.

Bune sfaturi, şi Jder se ţinea cu dinţii ca să le urmeze. Chiar mintea lui îi spunea că mai bună învăţătură decît asta nu poate fi.

Dar răsăreau în el încrederi şi puteri nouă. Între acele flori înflorite ale încrederii şi puterilor nouă, demonul său iar ieşea din afund sclipind. Asta era rămăşiţa lui de nebunie de pe cînd nu era decît un prunc; şi era hotărît în sine s-o lepede, cum îşi leapădă mormolocul coada.

Într-un rînd îşi căuta han, într-o margine de tîrg care se chiamă Sofia. Nu găseau loc; toate caravanseraiurile neguţătorilor creştini erau înţesate de lume, de cai şi de căruţe. Era într-o zi de vineri; slujbele la geamii se isprăviseră; hogii strigaseră din minarele vestirea legii adevărate şi credincioşii îşi spălaseră vîrfurile degetelor şi fruntea cu colb; de la acel ceas al strigării a doua, neguţătorii greci şi armeni erau slobozi să purceadă la drum deşertînd odăile. Deci îndată după acel ceas Jder şi Botezatu se puteau înfăţişa undeva, ca să apuce loc pentru cai. După asta pentru om e mai uşor decît pentru dobitoc. Omul se îngrămădeşte între alţi oameni sub bolta cea mare a hanului; s-aşează pe rogojină la rînd cu alţii şi se uită cum ospătarul învîrte într-o ţiglă mare sculată în picioare şi împresurată de jar acea friptură de berbece care-i fără păreche pe lumea asta. Are nume urît, că-i zice «chebap»; dar gustul i-i ca o rouă pe limbă şi ca un bold de plăcere în fundul împărătuşului. N-avem noi la Moldova asemenea bunătate. O oaie întreagă e cenătuită, tăiată felii şi aşchii şi clădită pe acea ţiglă; o cuprinde pojar de mangal; tot dă asupra ei meşterul ospătar c-o pleaftură tăvălită prin seu şi printr-o leacă de alifie de ai, căruia i se zice şi usturoi; ş-apoi, cînd s-a rumenit faţa chebapului, te înfăţişezi la meşter cu talgerul tău; iar meşterul, c-un cuţit ia aşa de mare şi ascuţit ca un brici, taie de ici un rînd de bucăţele, trage şi prin cealaltă parte şi scoate alt rînd de bucăţele; şi unde a rămas bălan chebapul, dă iar cu pleaftură, şi frigarea se învîrte singură, căci are scripţ, de umblă cînd într-o parte, cînd în alta. Mînînci, de-ţi uiţi părinţii.

Numai după această gîndire şi după asemenea icoană care se înfăţişa ochilor săi înainte de a-şi fi făcut gazdă, putea cunoaşte comisul Jder