— Treaba-i bună, s-a închinat ceauşul.

  — Întîi leapădă imineii, Iscander ceauş, şi după aceea spune.

  — Fac precum porunceşti, cadiule, s-a supus ceauşul. Treaba-i bună ş-am mai găsit o turmă, din care am rupt cincizeci de oi.

  — Întîi aşează-te jos şi soarbe din cafe, Iscander ceauş, a poruncit cadiul, şi pe urmă arată cum a fost.

  — Mă supun poruncii, Soliman cadi, şi pentru asemenea băutură scumpă îţi mulţămesc şi mă închin cu plecăciune. Am rupt cincizeci de oi, le-am abătut la ceam şi le-am adus. Dar ne-a plouat, Soliman cadi; era să ne înece. Cum ai poruncit, cădi, n-am făcut oamenilor stricăciune, căci sîntem în vreme de pace, şi noi avem ce avem cu oile, nu cu oamenii. Pe acei oameni necredincioşi i-am alungat cu harapnicele, iar pe oi le-am adus cu blîndeţă. Oi mulgătoare; din soiul cel bun. Oaia de soi se cunoaşte şi după lînă, dar mai ales după dulceaţa seului. Şi s-a mai suit cu noi în ceam un nebun. A căzut ca din cer.

— Ce-aţi făcut cu el, Iscander ceauş? Aş fi poftit să-l văd şi eu.

— N-am făcut nimica alta, decît l-am adus aici, ca să-l înfăţişez la judeţul său. Noi, fiind oşteni, nu ne pricepem la judeţe. Ori îl tăiem, ori îl lăsăm. De tăiat nu l-am tăiat, căci nu ne-a făcut nici un rău. De lăsat nu l-am lăsat, ca să-l aduc la cadiul nostru. A ţipat şi a crîşnit toată vremea cît am trecut Dunărea. După aceea s-a liniştit. Acuma văd că-i aici, în medean.

— Care-i?

Ceauşul a arătat cu degetul:

— Iată-l, dinaintea cinstitei case a cinstitului cadi.

— Cel care ţine caii?

— Nu; acela-i sluga.

— Atuncea va fi fiind cel cu capul gol. Om tînăr. Nu-i urît. Şi nici nu pare smintit.

— Într-adevăr, acuma stă cuminte şi se uită la noi. Soliman cadi a dat cu dosul palmei la o parte tablaua cu filigenele şi a pus mîna pe toiag.

— Porunceşte-le să vie aici, a zis el lui Iscander ceauş. Ceauşul a făcut semn cu palma cătră cei doi străini,

Îndemnîndu-i să se apropie.

Chiar atunci nebunul a ridicat ochii în sus, ca să privească, între Dunăre şi soare, un stol de lari albi cu aripi negre, care se jucau în lumină rotindu-se cu sprinteneală şi dînd ţipete ascuţite ca de muieri; după ţipete, rîdeau prelung şi gîdilat aşa cum au obicei să rîdă unele fiinţi din această tagmă. Acele păseri de apă, moldovenii, după obiceiul lor rău, le-au poreclit «curvulice».

Cel cu caii a împins de la spate pe nebun înspre tîrnaţ. A lăsat apoi caii slobozi şi a venit alăturea, ca să fie tălmaci pentru orice întrebare şi răspuns.

— Bre, cine sînteţi voi?

Cel ce ţinuse caii a şoptit ceva cu tovarăşul său.

— Cinstite cadi, s-a întors el spre judecător, eu nu ştiu nimica despre acest om decît că l-am găsit la numărătoarea oilor. Împărţea oile la ciobani, poruncindu-le să se ducă fiecare unde-a vedea cu ochii cît mai degrabă.

— Nu-i nebun?

— Nu-i nebun, cinstite cădi; e stăpîn de oi. Şi oile lui au semn o crestătură de foarfece la urechea stingă. Cînd, din voia lui Dumnezeu, am nimerit pe ceamul acestui vrednic ceauş, el şi-a cunoscut oile după semn, şi l-a cuprins mare scîrbă, încît a voit să sară în Dunăre.

— Aşa? S-a mirat cadiul. Şi tu, zici că nu eşti sluga lui?

— Nu-s sluga lui; numaicît mi-i milă de dînsul.

— Şi ce-ai căutat la numărătoarea oilor?

— Cinstite cadi, eu m-am înfăţişat acolo ca să cumpăr cinci oi, care-mi făceau trebuinţă pentru o cumătrie în sat la noi, la Mînzăteşti. Mi-am ales cinci oi şi i le-am plătit un galbăn venetic. Am încălicat pe cai şi ne-am dus la Fîntîna lui Filip, ca s-aducem pe socru-meu cu carul, să încarce oile în car. Cînd am ajuns noi la Fîntîna lui Filip, socru-meu înjugase şi fugea peste cîmp; a dat într-o dumbravă şi nu l-am mai văzut. Numai răcnind l-am auzit, c-ar fi dat turcii.. întîi ne-am tupilat într-o rîpă, să vedem ce este. Am ieşit apoi la un drum ş-au dat peste noi nişte luptători viteji ai lui Giafar buluc-baş; ori a, tatălui lui Giafar. Le-am plătit toată vama, ca să ne lese slobozi.

Pe urmă am ieşit la Dunăre; şi Dumnezeu a vrut ca să cădem între oile acestui om. Însă eu, altfel, nu-l cunosc.

— Ş-acum ce vreţi voi, bre?

— D-apoi ce să vrem, cinstite cadi? Omul acesta e bucuros...

— Cum îl chiamă?

— Jder.

— Am înţeles. De ce-i bucuros acest ghiaur pe care-l chiamă Ijder? C-a scăpat cu viaţă?

Cadiul a rîs cu nişte dinţi lungi, însă cu duhul bunătăţii în sine, şi s-a uitat întîi la ceauş, pe urmă la Jder, şi după aceea s-a întors iar cătră Botezatu.

— Nu atîta c-a scăpat cu viaţă, cinstite jude, cît că i s-a întors mintea la loc. Era să-şi facă o samă!

— Asta-i bun; să se închine cu fruntea în ţărînă şi să mulţămească Dumnezeului său. Stăi, nu-i spune înainte de a arăta ce pofteşti tu.

— D-apoi eu ce să poftesc, cinstite cadi? Eu i-am dat un galbăn venetic ş-am rămas păgubaş şi de oi şi de banul meu.

Cadiul s-a sprijinit cu umărul stîng în toiag, ţinînd cu mîna de măciulie şi rezemîndu-şi fruntea de braţ. A stat şi s-a gîndit cum să facă dreptate; căci dinaintea judeţului său se aflau în acea clipă doi împricinaţi; unul vînduse şi altul cumpărase; şi cumpărătorul se afla cel mai păgubit.

— Vra să zică i-ai dat galbănul?

— I l-am dat.

— Atuncea întreabă-l: unde-i veneticul de aur? Îi poruncesc să-mi spuie numaidecît.

Tătarul s-a întors spre soţul său şi l-a întrebat din partea cadiului.

Soţul său a încuviinţat din cap şi a scos din gură un ban de aur.

Atuncea s-a dumirit şi Iscander ceauş de ce nu găsise, la cercetarea harapilor, măcar acel ban. Şi i-a spus cu glas încet cadiului, ca să se mire şi cadiul cum poate rămînea un ban de aur necredincioşilor, după ce au trecut prin mînile unor pricepuţi vameşi.

Cadiul şi-a rezemat fruntea de