N-ar fi fost îndreptăţiţi să creadă nimica; dar totuşi doi pămînteni de la saraiuri şi cîşle părăsite pot fi slujitori ai oilor, ori stăpîni ai ciurdei.

Dacă lotrii au trecut pe furiş Dunărea şi s-au dus în pradă pe socoteala lor, atuncea slujitorii ori stăpînii ciurdei îi pot da de gol la mai-marii Sultanului, care ţin pace şi linişte la acel ţărm dunărean. Atuncea împotriva unor asemenea oaspeţi, cea mai bună măsură este să-i împingă cu lopeţile în baltă.

Dacă prădalnicii nu-s lotri, ci slujitori de la o cetate, ori de la un buluc-baş al străjilor de hotar, şi au făcut această ieşire la malul moldovenesc după legea războiului, atunci dacă nu i-i primejduită lui Jder viaţa, îi poate fi oprit drumul, într-un fund de închisoare, după gratii.

Dă strigăte ca să cheme asupra sa nu numai pe Botezatu. Îi chiamă asupra sa pe toţi cei din juru-i, ca să-i vadă şi să-i înţeleagă ce sînt.

Nu trag hamgerele, căci drept-credincioşii lui Mahomet au milosîrdie cătră cei rătăciţi cu mintea.

Vin numai cu palmele întinse, ca să-l aline, îi spun felurite vorbe în limba lor şi Gheorghe Botezatu răspunde cu grăbire, bătîndu-se şi el peste cap cu desnădejde.

— Ba să tacă măcar unul, îi povăţuieşte căpitanul ceamului, făcîndu-şi loc între ei. Taci tu! îi strigă el lui Botezatu, căci tu încă n-ai nebunit; iar aceluia astupaţi-i gura; altfel se sparie oile şi se aruncă de pe pod. Numai una să se arunce şi se duc toate celelalte după dînsa în baltă. Ţineţi-l bine, legaţi-i gura c-un brîu. Cînd ajungem la Isaccea, îl ducem la cadiu!

Înţelege şi nebunul într-o privinţă că răcnetele lui ar spăria oi şi cai, de aceea, înainte de a veni cei cu brîul ca să-l cetluiască îşi astupă el singur gura cu comanacul; iar pe lîngă cuşmă, ochii lui ca vîrfuri de jungher nu contenesc de a urmări toate cîte se petrec şi se pot petrece în juru-i. Cei cărora li s-a poruncit să vie să-i astupe gura îşi înţeleg întru totul porunca. Îşi dau la o parte burnuzurile prin ploaia subţiată, îşi descopăr obrazurile negre şi rase şi dinţii ca de fildeş şi, cu braţele în grabă suflecate pînă la coate, încep să-l pipăie şi să-l caute din tălpi înspre piept; îl scotocesc în turetcile ciubotelor, în nădragi şi mai cu samă în chimir. Jder îşi răstigneşte în laturi braţele, înţelegîndu-i ce caută şi Gheorghe Botezatu Tătaru primeşte în mînă comanacul care nu mai face trebuinţă nimănuia, căci nebunul acuma tace. Cînd cei doi au cercetat pe Jder şi-n sîn, fără nici un folos, s-au oprit şi s-au întors cătră Botezatu. Atunci acel ieşit din minte a scheunat iarăşi o dată şi numaidecît a apucat comanacul din mîna soţului său, astupîndu-şi gura. Cei doi harapi au rîs de smintit scuturîndu-şi capetele creţe şi urechile cu cercei şi s-au pus să cerceteze pe tătar cu aceeaşi amănunţime. Cînd au strigat cătră ceauş că n-au găsit nimica, ceauşul s-a supărat:

— Cum umblaţi, bre, aşa, fără să aveţi nimica la sufletul vostru?

— Oi, cinstite ceauş, răspunde Gheorghe Botezatu cu întristare, am avut cîţiva galbini venetici, dar ne-am mai întîlnit astăzi cu nişte slujitori ai strălucitului întocmai ca soarele Sultan Mehmet.

— Atunci vor fi fost oamenii lui Giafar, a fost de părere ceauşul. Cine era mai mare peste ei? Nu era cumva unul cu barbă neagră şi cîş de mîna stînga?

— Ba era unul cu barba albă ca năgara, cinstite ceauş. Bărbat cu frica lui Dumnezeu, căci ne-a lăsat vieţile.

— Ce era să facă cu vieţile voastre? s-a veselit ceauşul.

Ploaia pornise iar, potop, însă fără vînt. Şi ceauş şi harapi s-au grămădit într-un cotlon, subt o streşină. Cei care trăgeau la lopeţi au silit din răsputeri ca să scape mai degrabă de atîta apă din cer şi de pe pămînt, şi ceamul cu pod s-a lipit de ţărm la Isaccea; cei cu parîmele au aruncat parîmele la pripoane; alţii de-acolo au tîrît o poclişcă pînă la ceam şi oile au fost bîrîite şi mînate la uscat, peste care curgeau ape.

Pe neaşteptate, nourii s-au rupt; o pală de nouri s-a dat într-o parte, altă pală de nouri în altă parte şi sfîntul soare s-a arătat, ca să vadă ce se petrece la Isaccea.

La Isaccea se grăbeau slujitorii ca să mîie ciurdişoara la cîşla cea mare de curînd întocmită pe grindul de la vale, dincoace de Pădurea Lupului — sau, cum i se zicea în limba stăpînitorilor noi, Curtorman. Acolo aşteptau mînzărari cu turban, ca să mulgă mînzările. Era cu bună socoteală întocmită treaba la Isaccea.

Mai era vreme pînă în sară. Din minarea, hogea amintea bine-credincioşilor osmanlîi, că nu se află alt Dumnezeu decît Alah şi alt proroc decît Mahomet. Îşi cînta vorbele prelung şi îngînat, parcă-i venea a plînge. Jder se uita la el de jos, cu gura căscată, fără a pierde însă din coada ochiului toate cîte se petreceau în preajmă. Gheorghe Tătaru punea în rînduială tarniţile cailor. Ceauşul a păşit, sărind peste bălţile ploii, pînă la un tîrnaţ deschis unde stătea pe covoraş, cu picioarele încrucişate subt el, cadiul Isaccei. Era un cadiu cărunt, cu barba tuşinată rotund. Purta halat de matasă albastră cu dungi albe şi turban ca gălbenuşul de ou. Avea lîngă el, la îndemînă, rezemat de păretele de ceamur, un toiag. Acel toiag nu era numai semn al slujbei lui, ci şi meşteşug de pedeapsă al pravilei.

— Cum e treaba în pămîntul ghiaurului, Iscander ceauş? A întrebat cadiul. Stăi, nu răspunde, a adăugat el îndată şi a bătut de trei ori din palme.

A scos îndată capul pe uşă un harap buzat.

— Adă două filigene de cafe, a poruncit cadiul; cu caimac şi dulci, a adăugit el, căci îi plăcea să nu se oprească numai la o singură poruncă. Ai auzit, bre Ali? taatlî! caimaaclî!

— Am auzit, stăpîne, a răspuns harapul, pălindu-se cu laba peste ureche.

Cît ai număra pînă la zece, cafelele taatlî-caimaaclî au fost aduse şi aşezate pe covor.

— Acuma spune, cum e treaba în pămîntul ghiaurului, Iscander ceauş? Leapădă-ţi imineii,