fi putut să se prăpădească, împreună cu cei iubiţi ai săi. Astfel de om a fost el odată; şi-a pus capul pentru o dragoste de trei zile. Putea fi acuma pierit şi uitat, şi acei copilandri din prundurile Siretului ar fi vorbit, într-o noapte, despre un om mai vrednic de pe lumea asta.

Însă nu s-a prăpădit, căci a fost lîngă el şi acest slujitor. Pe cît era stăpînul de buiac, pe atîta era slujitorul de cuminte.

— Îţi mai aduci aminte, Botezatule?

— De ce să-mi aduc aminte? se miră Gheorghe Tătarul.

Nu-şi mai aduce aminte; el se socoate umblînd pe nişte drumuri nouă în altă parte de pămînt.

Privindu-l cu luare-aminte, Ionuţ Jder bagă de samă că tătarul n-a uitat nimica. Tace şi se uită cu ochii lui liniştiţi la lumea asta schimbătoare.

Comisul Jder ar pofti să spună o vorbă bună slugii sale; dar mai bine îşi înghite vorba bună şi tace.

Botezatu crede că a venit vremea să scoată din sinea sa o părere, ca să tulbure amintirile urîte şi să le alunge.

— Comise, înainte de a ajunge noi la Obluciţa, ploaia e asupra noastră.

Într-adevăr vin nouri despletiţi din susul Dunării şi se frămîntă luncile de sălcii, parc-ar vrea să se smulgă din rădăcini şi să se mute de-acolo. Trec stoluri de raţe cînd în sforul apei, cînd pieziş spre japşe mai adăpostite.

Înainte de a fi ploaia asupra lor, au oprit; şi sluga a tras de lîngă tarniţi dulamele de sumani. S-au îmbrăcat, au aplecat peste cuşme pînă în ochi glugile. Au pornit iar în galop, ca să ajungă undeva la nişte perdele de oieri, ori la nişte saraiuri de gospodari. Însă n-au găsit nici perdele de oieri, nici saraiuri de gospodari. Grindul Dunării era pustiu în acel an, în preajma vadului Obluciţei.

Îi vorbise lui Jder despre asta părintele arhimandrit Amfilohie. Căci Obluciţa se chiamă în cealaltă parte a Dunării Isaccea; şi la Isaccea acuma-i pămînt al lui Mehmet-Sultan. Încă din primăvară au prins a trece în sus ceamuri turceşti, cu poveri pentru cetăţile Dunării. Duc ba orz şi grîu, ba seu şi pastramă, ba vite pe picioare, ba arme. Oierii şi gospodarii de pe malul moldovenesc au înţeles asemenea semne, cu care sînt ei deprinşi de lungă vreme şi s-au tras de la Dunăre mai înlăuntru, ca să fie mai departe de primejdie şi mai aproape de puterile măriei sale Ştefan-Vodă. Iar puterile măriei sale Vodă sînt la Chilia şi Cetatea Albă. Nici locurile unde au stătut acei gospodari şi oieri nu se mai cunosc. Aşa-s de grabnice în aceste ţinuturi pustiirile şi schimbările.

Cînd s-a prăvălit asupra lor ploaia cu vifor, cei doi călăreţi ajunseseră într-un cot al Dunării, de unde se vedea şi Isaccea mai la vale, în josul fluviului. Numai puţine clipe au zărit-o cît a mai fost în partea aceea zarea slobodă. A ajuns şi acolo vîrtejul ploii ş-a astupat-o. Toată împrejurimea a fost pardosită ca-n pînză cenuşie de sită.

Abia au ajuns prin freamătul ploii, şi ceamul cu pod pe el era gata să se desprindă de la mal. Lopătarii negri stăteau cu lopeţile în sus şi goi pînă la brîu în ploaie, iar ceauşul ceamului, învălit în burcă, striga la cei din urmă călăreţi ai săi de pe mal să nu întîrzie. Mai coborau în pripă rîpa cîţiva călăreţi; şi cei doi oameni domneşti s-au amestecat între ei.

— Zice că oile-s grămădite toate pe pod şi să nu mai întîrzie nimeni, tălmăcea Gheorghe Botezatu cătră stăpînul său.

Jder a poruncit:

— Împinge calul ca să ne suim şi noi pe pod... Cînd au trecut şi ei pe ceam cu caii de căpestre, s-au rupt nourii de trăsnet, apoi tunetul a huruit prelung decindea de Dunăre, în lunci şi bălţi.

Vîntul a contenit în scurt şi ceamul s-a desprins de la sălciile vechi de unde parîmele fuseseră încolăcite; şi, hai-hai a început a luneca pe luciu spre ţărmul dimpotrivă.

Toate se petrecuseră repede, sub biciuirea furtunii. Jder nici n-avusese vreme să cugete la hotărîrea ce luase. Dar îndată ce se simţi în îmbulzeala ceamului, în mirosul aspru al oilor şi în preajma ismailitenilor care stăpîneau ciurda, demonul din fundul fiinţii lui a început a-şi sclipi ochii şi colţii, arătîndu-i în chip mut dar limpede că ce săvîrşise nu era bine. Plouă încă — şi acei prădalnici străini urmează a sta învăliţi în dulame şi burnuzuri; încă nu bagă de samă că numărul lor e sporit cu doi oameni lepădaţi aşa de vînt, fără să se ştie cum şi de unde; dar fără îndoială că n-are să treacă nici un pătrar de ceas şi cîţiva dintr-înşii au să se zgîiască spre acei nepoftiţi, dînd de ştire căpiteniei.

Hotărîrea lui năprasnică, luată subt aţîţarea fulgerului şi a furtunei, purcedea fără îndoială din singura grijă pe care o avea de cînd îşi începuse călătoria. Însuşi părintele Amfilohie, între sfaturile lui, îi arătase că toată greutatea e la trecerea Dunării; intrarea în împărăţia lui Mehmet-Sultan poate fi o primejdie dacă nu bagă de samă cum o săvîrşeşte.

Aşa că, fără nici o pricină, iată-l aşezat cu amîndouă picioarele în acea primejdie de care era ţinut să se ferească. Dacă intrarea lui între asemenea neprietini ar fi făcut-o pe pămînt, unde şi-ar fi simţit un sprijin dedesubt şi lărgime în laturi, — calea-valea! Dar se dăduse prins singur, descălecat şi cu apa răzvrătită a Dunării împrejur. Lui însuşi îi venea a rîde de starea ciudată în care se pusese; şi în acelaşi timp rîdea în el şi demonul său. Cînd se simţi căzut în spaimă, dintrodată, în acelaşi chip, fără de nici o cugetare, a sărit în bulboana necunoscutului, ca să iasă pe urmă la o lumină.

Începu a răcni, trăgîndu-şi într-o parte straiele şi gluga, ca şi cum ar fi voit să le rupă de pe el şi să le zvîrlă în baltă.

Fără să înţeleagă bine de ce şi cum, se îndemnă şi Gheorghe Botezatu Tătarul să se repeadă asupra stăpînului său cuprinzîndu-l de după umeri şi stăpînindu-l.

Ce-ar fi putut crede aceşti lotri, judeca în sine Jder pe cînd slobozea răcnetele-i înfricoşate; ce-ar fi putut crede aceşti lotri dacă