un bolovan şi vreascurile pentru foc. Iarbă uscată se găseşte; scăpărători sînt, precum ş-un fir subţire de iască, într-o clipă tătarul a zbătut amnarul în cremene, a potrivit iasca aprinsă în ghemul de iarbă uscată şi a suflat în el, dînd flacără. Caii s-au oprit din păscut ş-au întors capetele, să vadă şi ei minunea focului. Tătarul a ridicat fruntea, cercetîndu-i cu luare-aminte. N-au întors capetele ca să vadă focul, ci pentru că aud, ori simt ceva. A potrivit flacăra în găteje sub bolovani, lăsînd vatra în grija stăpînului său; iar el s-a dus să dea ocol împrejurimilor. N-a lipsit decît un pătrar de ceas şi s-a întors c-o frunză mare de potbal făcută coştei. În acel coştei, a înfăţişat comisului său mure.

Cum sta întins în culcuş, Jder s-a săltat într-un cot.

— Este ceva?

— Nu-i nimica. Poate au simţit alţi cai, de cealaltă parte a apei. Ies fecioraşii în prunduri cu caii la păscut; acuma nopţile-s cu lună.

Au crescut focul şi s-au aşezat pe spate, privind cerul care se umbrea în coloarea florilor de toporaş.

Cînd s-a întunecat bine, au prins a-i supăra ţînţarii. Atuncea şi-au schimbat locul sub fum. Adierea venea dinspre miazăzi, de la Dunăre. Abia se simţea; iar fumul îi învăluia lin, apoi se încîrjoia într-un vîrtej uşor deasupra poieniţii. Cînd s-a arătat luna, aproape întreagă, în răsărit, amîndoi au cunoscut-o că avea un ţărcălan de abur.

— Porneşte vînt, a prevestit Botezatu. Cătră ziuă acei nouri ce se văd sub zarea amiezii poate să vie pînă aici şi s-aducă ploaie.

Comisul Jder a încuviinţat, după care şi-a plecat tîmpla pe braţ şi a intrat în cea dintîi somnie. Mai simţea încă pe slugă foindu-se; auzea caii ronţăind iarbă; zărea printre gene cînd şi cînd, în înălţimea lui Dumnezeu, stele pe care le cunoştea. A deschis un ochi ca să cunoasă mai bine şiragul Balaurului. Cînd a închis pleoapa, l-a furat somnul şi l-a dus ca pe o apă neagră. Acea apă neagră, întinsă cît poate cuprinde privirea, nu-i decît Dunărea şi dincolo de Dunăre, pe celalalt mal, stau harapi şi turci, cu ochii stecliţi şi cu dinţii rînjiţi.

Pe apa Dunării s-a ridicat deodată o luncă, închinîndu-se spre el.

A deschis ochii şi vede perdeaua de plopi din preajmă înclinată lin de vîntul nopţii. De pe zarea prundurilor, luna albă s-a ridicat deasupra horbotei de frunzişuri în cealaltă parte a poieniţii. Caii stau neclintiţi în umbră; ascultă şi ei zvonurile liniştii. Gheorghe Botezatu doarme rezemat cu spatele în tarniţă şi cu capul înclinat într-o parte. I-a venit somnul pe neaşteptate şi l-a cuprins cu viclenie. Vîntul susură în plopi şi frunzele lor se zbat fără nici o clipă de hodină, lucind în două ape. Numai o dată comisul Jder a auzit: slom! S-a zbătut o mreană, de la adînc, spre lună.

Însă pe adierea nopţii vine înştiinţare c-a mai pătruns cineva în acele singurătăţi unde a făcut el popas. Focul lui abia fumegă. Dar dincolo de pînza de plopi, în poiana cea mare, scînteie un jar. La acel jar veghează cineva. Ridicîndu-se într-un cot, Jder caută să-şi deie samă ce este. Veghează un om la acel jar; însă nu-i un om ci un copilandru somnoros. Alţi copilandri trebuie să fie mai departe în prund, unde s-aud din cînd în cînd sunînd piedicile de fier ale cailor. Ceilalţi copilandri de departe s-apropie vorbind prin întuneric şi s-aşează şi ei la vatra de jar. Sînt trei; şi, cu cel care priveghea, patru. S-a trezit ş-acesta, şi bate c-un băţ în foc, stîrnind roiuri de scîntei.

Acei copilandri spun o vreme ceva despre o nuntă de la ei din sat. Pe urmă tac un răstimp. Cînd încep iarăşi, rămîne statornic grăind glasul cel mai subţirel, al celui mezin dintre dînşii.

Vorbesc şi ei de ale lor, se gîndeşte Jder şi-şi aduce aminte de demult, de cînd umbla şi el în prundul Ozanei, cu caii, noaptea, împreună cu feciorii lui Căliman starostele, îl luau sub puterea lor Samoilă şi Onofrei, ş-apoi tot aşa stăteau la foc şi spuneau poveşti.

Ce minuni şi basme vor fi spunînd aceştia patru? Şi ce-o fi scornit mezinul, de-l lasă ceilalţi şi-l ascultă cu luare-aminte?

Iese din culcuş şi se trage ca şarpele spre marginea pîlcului de plopi. Copilandrul cel cu glas subţire povesteşte ceva despre curtea măriei sale Ştefan-Vodă şi despre tabăra de la Vaslui. Comisul îşi ciuleşte urechea; simţeşte la inimă o căldură lină.

— Mai zice tătuţa, spune acel glas subţire de copilandru, mai zice tătuţa că s-ar fi aflînd la Domnie unul Jder, carele-i mare viteaz al măriei sale...

— Nici asta nu pot s-o spun lui Vodă, zîmbeşte comisul trăgîndu-se la locul său şi lăsîndu-şi iar fruntea pe tarniţă.

După ce a contenit glasul de la vatra copilandrilor, s-a auzit lătrînd departe, înspre caii din prund, un cîne. Copiii s-au frămîntat în preajma jarului; apoi alt glas decît cel care povestise s-a înălţat în liniştea luncii, chemînd cinele.

— Nea, Tărcuş, nea! Vină aicea, Tărcuş!

Cînele însă nu tăcea; lătra fără astîmpăr. Şi a strigat din depărtare, prin noaptea luminată, fecioraşul care era de rînd cu paza în preajma cailor împiedicaţi. Acolo se afla şi cînele. Copilandrii s-au sculat şi s-au dus. Comisul Jder a adormit iar şi-i bătea lumina lunii în pleoapele închise.

După ce au ocolit tîrgul Galaţilor, au apucat-o în lungul Dunării spre vadul de la Obluciţa.

Partea asta de drum comisul Jder a petrecut-o în tăcere şi posomorît, bîntuit de felurite aduceri-aminte. Căci se află acolo, undeva, între bălţile Dunării, un ostrov părăsit pe care nu l-ar mai putea nimeri. Poate l-au mistuit pojarurile, ori l-au potmolit viiturile primăverilor. Poate că acuma cuibează acolo gîştele sălbatice şi pelicanii. Ori poate mai degrabă să fi venit un vîrtej să-l rupă din rădăcinile lui, fărmîndu-l, cufundîndu-l şi ducîndu-l spre Marea. În acel ostrov care nu mai este i s-a întîmplat lui cea dintîi nebunie a vieţii, după cea dintîi dragoste. Îi pare mult de-atunci şi se ruşinează întrucîtva de sine de acea întîmplare, întru care era să se prăpădească. Nu s-a prăpădit, căci e un «soi rău», după cum l-a judecat odată muţa. Dar ar