avem, slavă Domnului, de la părintele Amfilohie; hanuri la drumul mare găsim; arme la vedere nu purtăm ca să zădărîm pe alţii; ne porunceşte un slujbaş domnesc să ne oprim, ne oprim; ne porunceşte să descălicăm, descălicăm; ne porunceşte să ne arătăm îndreptările, arătăm îndreptările; se uită la noi şi vede că sîntem aşa un fel de negustoraşi, cu straie nici prea bune, nici prea proaste; avem pe ce hodini, avem ce pune pe noi cînd plouă: «Bine, duceţi-vă! Da' în ce parte călătoriţi voi?» — «Apoi noi călătorim încolo la Dunăre.» — «Aveţi vreo negustorie?» — «Da, avem o negustorie! După cum s-arată în îndreptarea pe care ţi-am înfăţişat-o, cinstite slujbaş domnesc, slobozi sîntem să ne ducem unde-om vedea cu ochii.» - — «Bine, duceţi-vă.»

Botezatu asculta în tăcere, mestecînd pită şi brînză.

— Acu, tu ce zici? Urmează Jder, pe gînduri; tu zici aşa că atunci cînd slujbaşul măriei sale a rostit acele vorbe: «Da' în care parte călătoriţi voi?» — eu trebuia numaidecît să-l întreb cu blîndeţă unde şi cînd am păscut amîndoi viţeii lui tatu-său. Da-i vorba că noi avem poruncă să mergem cu supunere, şi ne ducem cu supunere pînă unde ni-i rînduit. După cît se vede, oamenii nu-s răi şi ne lasă în plata lui Dumnezeu. Zici tu: dacă nu le facem noi nimica lor, nu ne fac nici ei nouă. Ai dreptate.

Botezatu mormăie ceva neînţeles, încuviinţînd. Ionuţ se scoală, se duce şi cercetează murgul, strîngîndu-i chinga. Apoi se întoarce iar cătră Gheorghe Tătaru.

— Dar dacă ne stîrnesc ei pe noi? Dacă sar la noi pentru că le-au plăcut caii noştri? Ori bănuiesc că avem la noi parale, văzîndu-ne că umblăm ca nişte negustori cinstiţi... Zici tu: dacă n-a sărit nimenea pînă acuma, n-aie să sară nici de-acuma înainte; ţara e liniştită; pe unii dintre vameşii de drumul mare i-am văzut spînzuraţi în furci, la pîrcălăbia Bîrladului. În domnia măriei sale Ştefan-Vodă numai oamenii detreabă huzuresc; iar celor răi nu le merg negustoriile. Ai iar dreptate, Botezatule.

Tătarul mormăie din nou.

— Acuma te întreb eu, Botezatule, ce are să fie cînd om trece Dunărea în împărăţia lui Sultan Mehmet. Ne-a merge ş-acolo tot aşa de bine? După cît mi-a dat învăţătură sfinţitul părinte Amfilohie, acolo e aşezat în fiecare tîrg cîte-un cadiu. Avem ceva cu cineva, nu sărim la bătaie cum au nărav moldovenii; ci ne ducem la cadiu şi ne ploconim şi-i spunem: iaca aşa, iaca aşa... Cu umilinţă îi spunem asta, căci sîntem ghiauri; şi-i punem două lumînări de seu pe covoraşul unde stă el cinchit

De ce-i punem pe covor două lumînări de seu? I le punem ca să vadă mai bine dreptatea noastră, zici tu. Dar eu ţi-oi întoarce cuvînt că mai bună i s-a părea dreptatea noastră cînd i-a face bucătarul un scrob ori nişte baclavale cu asemenea lumînări. Fiind deci dreptatea de partea noastră, acel cadiu zice: Aferim! Şi ne lasă să ne ducem. Ai să spui tu, Botezatule, că şi potrivnicii noştri îi duc două lumînări de seu. Am să-ţi răspund că întocmai aşa este: şi cadiul le dă drumul şi acelora să se ducă. Asta-i dreptatea în împărăţia turcească; şi nu îndrăznesc potrivnicii noştri să se mai întoarcă la cadiu; căci dacă se întorc, nu-i bine. Dar zici tu iar, Botezatule: dacă pricinaşul tău e ismailitean? Cum faci? Drept să-ţi spun, la asta nu ţi-oi putea răspunde, ş-am să mă mai gîndesc. Botezatu a isprăvit de mestecat şi ridică fruntea.

— Dacă pricinaşul nostru e turc, îngînă el, atuncea noi ne uităm întîi şi întîi împrejur să vedem dacă nu sînt alţi turci pe aproape ş-apoi ne-om pricepe noi ce să-i facem.

— Am ştiut totdeauna, încuviinţă Jder în sine, că acest slujitor al meu e bărbat înţelept.

Dacă nu i se întîmplă azi nimic şi nu i se întîmplă nici mîni, nici într-o săptămînă, se chiamă că asta e o slujbă mai bună decît celelalte slujbe pe care le-a avut. Cu asemenea slujbă se află ca subt o aripă a sfinţitului părinte Amfilohie — avînd în mintea sa şi toate poveţele arhimandritului. Însă măria sa Ştefan e măria sa cel care poartă războaiele, iar el, Jder, e slujitor cu sabia al măriei sale.

— Ei, ce să facem? Zice el, oftînd, tătarului; ne-om nevoi şi fără sabie.

— Ba-i bună slujba, grăieşte Botezatu, mie alta nu-mi face trebuinţă.

— Spun eu bine, Gheorghe, că tu eşti bărbat înţelept.

— Da. Şi mie alta nu-mi face trebuinţă; de hodinit mă hodinesc, de mîncat mînînc de poţi bate doba pe pîntecele meu; aşa mi-am făcut socoteală că, dacă ne şi ducem acolo la mănăstirile acelea de la capătul pămîntului ca să ne călugărim, apoi nu mai am ce face cu cuţitul meu pe care-l port ascuns în tureatca ciubotei. Cînd om ajunge la Dunăre, îl zvîrl în Dunăre.

— Ascultă, Gheorghe: nici prea multă înţelepciune nu-i bună.

Tătarul a rînjit:

— Ai dreptate, comise Ionuţ.

— N-aş vrea, a urmat comisul Ionuţ, să ajung iar ca atuncea cînd eram un ţînc şi mă aflam la casa starostelui Căliman, de-mi mîncau gîştele pita din sîn.

După ce au sfătuit astfel în popas la fîntînă, stăpînul şi sluga au încălecat ş-au mai umblat o bucată de drum pe şleahul Galaţilor. Văzînd soarele scăpătat de la chindie în şesul Siretului, în abur de aur, Jder a cercetat împrejurimile, şi zarea munţilor, şi depărtările mării, cunoscînd că stihiile vor sta deocamdată în bună cumpănă. Tot după rînduiala părintelui Amfilohie socotea că, pentru slujbe ca a lui, e mai bun popasul în singurătate decît la hanuri. Au ocolit cătră luncile rîului, căutînd iarbă neîncepută pentru cai.

După ce au trecut nişte scruntare şi au cercetat o margine de luncă, au găsit mal înalt al Siretului. Au urmat malul pînă la o cotitură, subt o perdea de plopi bătrîni. După acea perdea de plopi bătrîni, se deschidea o poieniţă. Au lăsat lărgimea şi au trecut după plopi, în poieniţă.

Au priponit caii în iarbă, după ce au scos de pe ei poverile, tarniţile şi poclăzile. Au aşezat o tarniţă ici, alta dincolo; şi între ele au alcătuit vatră; au purtat acolo